CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a XII-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 12

CAPITOLUL: ORTODOXIE ȘI CULTURĂ NAȚIONALĂ

Oameni de cultură români promotori ai credinței creștine

Dumitru Stăniloae – Născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni din judeţul Braşov, (1903-1993), a fost o personalitate marcantă a teologiei româneşti, fiind unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi ai secolului XX. Şi-a început cariera academică în 1929, când a fost numit profesor de Dogmatică la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pentru ca în 1947 să predea cursul de Ascetică şi Mistică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar din 1948 a fost profesor la Catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică, până în 1973.
Între 1958-1963 a suportat detenţie, fiind condamnat ca făcând parte din grupul Rugul aprins, deşi nu a fost niciodată membru, ci doar participase la câteva întâlniri de la Mănăstirea Antim. Întreaga sa viaţă a fost o comunicare cu Dumnezeu, lucru reflectat din plin în scrierile sale, caracterizate prin frumuseţea şi nobleţea duhovnicească, ca rezultate ale unei experienţe trăite.

Opera sa cuprinde sute de articole, recenzii, traduceri, lucrări în volum, lucrări cu caracter istoric şi lucrări apărute în străinătate, dintre care amintim: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ortodoxie şi Românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Filocalia (voi. 1-12), Teologia dogmatică ortodoxă (vol. 1-3), Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă. Bogata sa activitate teologică i-a fost răsplătită prin decernarea titlului de Doctor honoris causa din partea mai multor Facultăţi de Teologie din Europa.
Fie în operele sale, fie în cuvântări sau discuţii cu reprezentanţi ai diferitelor Biserici, Părintele Stăniloae a subliniat importanţa trăirii credinţei şi comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune, dar şi a păstrării ca sursă şi punct de reper a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Prin ţinuta morală de o constantă verticalitate, cu o încredere nelimitată în bunătatea oamenilor, Părintele Dumitra Stăniloae, prin însuşi exemplul vieţii sale, a promovat virtuţile creştine: iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni, cinstea şi corectitudinea, impunând respect prin vasta cultură teologică şi prin transpunerea în faptă a cuvântului rostit.

Nicolae Steinhardt (1912-1989), s-a născut pe 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, în familia inginerului şi arhitectului evreu Oscar Steinhardt.
A studiat Literele şi Dreptul, ajungând avocat. Fiind obligat să depună mărturie mincinoasă împotriva unor scriitori, şi necceptând acest lucru, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică şi 7 ani de degradare civică.
S-a convertit la Ortodoxie, primind Botezul în închisoarea de la Jilava de la ieromonahul Mina Dobzeu. După 16 ani de la eliberare, s-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureş.
Bun critic literar, a scris diverse eseuri despre cele mai importante cărţi din acea vreme, dar şi despre valorile fundamentale ale culturii şi literaturii române (Mioriţa, Meşterul Manole, Eminescu, Maiorescu, Iorga, Pârvan, Blaga). Cea mai valoroasă carte a sa, în care dă mărturie despre curajul creştin, vorbind despre suferinţele, dar şi bucuriile din viaţa sa, este Jurnalul fericirii, scris parţial în minte, în închisoare, continuat după eliberare pe ascuns, confiscat de Securitate, reconstituit de autor din memorie şi publicat abia după moartea lui, în 1991.
El a arătat că alegerea de a se creştina a fost una matură, plină de recunoştinţă pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: „Pentru mine, creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul românesc”.
A susţinut mereu că religia creştină este o religie a răscumpărării celui ce se căieşte, a iubirii, a veseliei, îmbelşugării, fericirii.
Pe lângă Jurnalul fericirii, un adevărat jurnal de convertire, Dăruind, vei dobândi. Cuvinte de credinţă , adună la un loc predicile sale.
La 29 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit la spitalul din Baia Mare şi a fost înmormântat la Mănăstirea Rohia.

Petre Ţuţea (1902-1991), născut într-o familie de preoţi ortodocşi, pe data de 6 octombrie 1901, în Boteni-Muscel, a fost o personalitate complexă şi enciclopedică.
Se va implica în viaţa spirituală, culturală şi politică a timpului, fiind prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica.
Toată viaţa lui a fost o propovăduire a valorilor spirituale creştin-ortodoxe şi a iubirii pentru neamul românesc. Susţinea mereu, argumentat şi imbatabil, că poporul român este una din minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers.
Singurele repere de neclintit ale lui Petre Ţuţea au fost Dumnezeu şi poporul român, dovedind prin asta că a fost nu numai credincios, dar şi un mare patriot. Pentru el, e atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.
Demersul său intelectual a fost întru totul integrat Ortodoxiei.
Dintre operele sale reprezentative, enumerăm: Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Omul -tratat de antropologie creştină, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea.
Din cauza convingerilor sale politice, regimul comunist avea să-1 condamne la 13 ani de detenţie (1948-1953; 1956-1964) în penitenciarele din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud.

Nichifor Crainic (1889-1972), pe numele său adevărat Ion Dobre, s-a născut pe 24 decembrie 1889, în comuna Bulbucata, din fostul judeţ Vlaşca (azi Giurgiu). A făcut studii de teologie atât în ţară, la Bucureşti, cât şi în Germania.
A lucrat în redacţia multor ziare, a fost secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, a predat cursuri de Literatură religioasă modernă la Facultatea de Teologie a Universităţii din Chişinău, a fost profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1940 şi 1941 a fost numit ministru al Propagandei Naţionale.
In 1945, din motive politice, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. După arestare, în 1947, a făcut închisoare timp de 15 ani, la Aiud.
Caracteristica activităţii sale culturale o reprezintă constituirea şi consacrarea gândirismului, înţeles de el însuşi ca tradiţionalismul literar şi artistic, adică acţiunea de a apăra patrimoniul nostru spiritual şi de a căuta în el norme sigure pentru a dezvolta mai departe un stil naţional în literatură şi artă.
În centrul gândirii lui Nichifor Crainic se află Iisus Hristos. Prin apropierea noastră de modelul hristic încercăm, de fapt, reapropierea de armonia primordială anterioară producerii păcatului. Pentru autor, demofilia (demos = popor, fileo = a iubi), adică iubirea de patrie, este sentimentul ce poate întemeia relaţia cea mai potrivită între oameni.
Printre operele sale se numără şi: Zile albe – zile negre, autobiografie, Nostalgia Paradisului, Sfinţenia – împlinirea umanului, care a fost primul curs de Spiritualitate din România, volume de poezii: Şoim peste prăpastie, Darurile pământului. A murit în noaptea dinspre 20 spre 21 august 1972, la Mogoşoaia, lângă Bucureşti
Nichifor Crainic s-a remarcat ca teolog, poet, jurnalist, eseist, filosof şi om politic, înţelegând, prin tot ceea ce a scris, să nu se abată de la cele două coordonate ale vieţii sale: mărturisirea credinţei ortodoxe şi dragostea de neam.

Vasile Voiculescu – Cunoscător al sufletului românesc şi caracterizat printr-o deosebită dragoste faţă de spiritualitatea creştină, (1884-1963) s-a născut în 1884, în comuna Pârscov de pe valea Buzăului. S-a remercat ca poet religios, având o mare deschidere către spiritualitatea creştină.
Până în 1917, Vasile Voiculescu a profesat ca medic în diferite sate, iar în timpul primului război mondial a lucrat ca medic militar la Bârlad, unde 1-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă.
Laureat al Premiului naţional de poezie (1941), Vasile Voiculecu ne-a lăsat pe lângă cele şapte volume de versuri, mai multe piese de teatru (Fata Ursului, Umbra, Demiurgul, Duhul pământului), două volume de Povestiri şi romanul inedit Zahei orbul.
Tema centrală a poeziilor lui Vasile Voiculescu este setea profundă de Dumnezeu, ceea ce face ca lirica poetului să devină o adevărată jertfă de mărturisire a credinţei creştine.
în poezia Numele Tău, marele poet vorbeşte despre natura rugăciunii: tainica rugă care invocă pe Domnul: Iisuse, numele Tău dulce iar/Cu buzele-l spun în zadar/Tot rece rămân, tot făr’ de har/In minte-l aduc: dar curând/îl scap iar, putredul gând/Se rupe ca firul plăpând./Doamne, acum mă căznesc Numele Tău împărătesc/Cu inima mea să-l rostesc/Statorniceşte-l, Iisuse, în ea/Şi arză acolo până la moartea mea.
Din cauza politicii comuniste de distrugere a valorilor spiritualităţii româneşti, Vasile Voiculescu a fost închis între anii 1958 şi 1962. A fost eliberat cu mai puţin de un an înainte de moarte, survenită în noaptea din 26 spre 27 aprilie 1963.

Nicolae Iorga (1871-1940) a rămas ca un fenomen cultural fără precedent în istoria noastră, prin cultura sa enciclopedică şi diversitatea domeniilor de cercetare. A fost un istoric de mare erudiţie, publicist, dar şi om politic.
S-a născut la Botoşani pe 5 iunie 1871. A studiat atât în ţară, cât şi în străinătate, în Franţa şi Germania. între 1894 şi 1940 va fi profesor la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1897 a fost numit membru al Academiei Române.
Ca politician, întreaga sa activitate s-a îndreptat spre realizarea idealului unităţii naţionale, subliniind legăturile continue ce au existat între oamenii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. A fost de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Instrucţiunii Publice, precum şi consilier regal.
Pe plan internaţional, marele cărturar s-a remarcat prin articole publicate în reviste de specialitate în limbile franceză, engleză şi germană. Titlurile conferite de Universităţile din Lyon, Paris, Geneva, Oxford, Vilnius, Roma, Bratislava şi Alger, susţin acest lucru.
Cu trei ani înainte de a fi asasinat, în 1937, Iorga a fondat la Bucureşti, Institutul de Studii Bizantine şi Institutul de Istorie Universală.
Noutatea operei lui Nicolae Iorga constă în integrarea istoriei românilor în cadrul istoriei universale. Dragostea faţă de trecutul neamului, l-au determinat să se oprească în foarte multe oraşe şi sate din ţară pentru că, spunea el, fiece loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi. Dovadă în acest sens stau cele zece volume din Istoria românilor.
Opere sale reprezenative sunt: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Istoria lui Ştefan cel Mare, Oameni cari au fost, Istoria literaturii româneşti contemporane.
În cadrul unei conferinţei ţinute la Iaşi, în sala Teatrului Naţional, Nicolae Iorga a demonstrat că Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti.
A fost asasinat de legionari pe o mirişte din apropierea comunei Strejnic, de lângă Ploieşti, în anul 1940.

Nae Ionescu (1890 – 1940), născut pe data de 4 iunie 1890 la Brăila, a fost cunoscut ca mentor al generaţiei de intelectuali români interbelici şi ca gânditor profund creştin. Timp de 20 de ani, cât a fost profesor de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei, Nae Ionescu a expus o filozofie creştină cu rădăcini în tradiţia ortodoxă.
Din cauza convingerilor sale politice, după 1934 a trecut printr-o perioadă de grea încercări, fiind arestat şi apoi înlăturat de la Universitate.
Fiind cel mai influent om politic din acea perioadă, el a format elita intelectuală românească din perioada interbelică: Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu.
Opera sa e bazată pe Tradiţia Bisericii, având rolul de a sublinia rolul important al Bisericii în refacerea noului stat român după cele două Războaie Mondiale. El a susţinut ideea conform căreia creştinismul face parte integrală din fiinţa noastră naţională.
Potrivit lui Nae Ionescu, omul nu e simplă existenţă trecătoare, înzestrată cu raţiune, ci o persoană definită ca „chip a lui Dumnezeu”. Iar Dumnezeu nu e, pentru acest mare profesor, divinitatea anonimă a filozofiei theiste sau deiste, ci Tatăl nostru Cel din ceruri.
Opere reprezentative: Istoria logicii, Introducere în logică, Filosofia religiei, Soluţii filosofice în problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism), Psihologie a gândirii, Teoria cunoaşterii metafizice, în toate simţindu-se profunda gândire creştină.
După mai multe arestări şi eliberări, pe 15 martie 1940, Nae Ionescu a murit la locuinţa sa de la Băneasa, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Bartolomeu Anania Fostul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, I.P.S. Bartolomeu Anania, din botez Valeriu, s-a născut în anul 1921 în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Se evidenţiază ca poet, dramaturg, teolog apreciat şi bun predicator.
A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti în anul 1942, primind numele de Bartolomeu. A ocupat mai multe funcţii în cadrul Patriarhiei Române (intendent al Palatului Patriarhal, inspector pentru învăţământul bisericesc, director al Bibliotecii Patriarhale şi asistent la catedra de Istorie bisericească universală de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti). în 1958 a fost condamnat de regimul comunist la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberat în 1964.
Între anii 1965 şi 1976, I.P.S. Bartolomeu a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America. Reîntors în ţară, în 1993, a fost ales ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar din 2006 a devenit Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
În atenţia criticii s-a impus prin cele două poeme dramatice: Mioriţa şi Meşterul Manole, în care valorifică aceste două mituri naţionale. Dintre cele cinci volume de poezie, amintim: File de acatist şi Imn Eminescului.
Scrierile teologice cuprind articole, predici, comentarii incluse în reviste bisericeşti, precum şi traduceri ale Sfintei Scripturi.
Bartolomeu Anania a propus un program de reînnoire morală a neamului românesc, ce se poate aduce la îndeplinire prin religie şi cultură: Regenerarea morală nu se poate face decât prin religie şi prin cultură.
În anul 1982, Bartolomeu Anania a lucrat la o nouă traducere a Sfintei Scripturi, finalizată prin tipărirea în anul 2001 a ediţiei jubiliare a Bibliei. Prin bogăţia notelor şi a explicaţiilor, această lucrare nu e doar un act de mare anvergură culturală, ci şi unul de promovare a cuvântului lui Dumnezeu printre cititorii nefamiliarizaţi cu vocabularul teologic.

Mircea Eliade – Cel mai mare om de cultură român al secolului XX, Mircea Eliade (1907-1986), s-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti.
El s-a evidenţiat mai ales ca istoric al religiilor şi filosof al culturii, iar prin colaborările cu publicaţii de prestigiu din toată lumea şi conferinţele în franceză şi engleză la Paris, Strasbourg, Ascona, Amsterdam, Roma, Munchen, a devenit cunoscut la nivel internaţional.
În 1957 s-a mutat la Chicago, unde a funcţionat ca profesor de Istoria Religiilor, catedră care, la 15 mai 1985, a primit denumirea Mircea Eliade.
Autorul a fost un iubitor al limbii române, scriindu-şi textele literare exclusiv în această limbă, spre deosebire de textele ştiinţifice, pe care le redactează la un moment dat direct în franceză sau engleză.
Operele sale reprezentative sunt: La Ţigănci, Noaptea de Sânziene, Romanul adolescentului miop, Memorii, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Mircea Eliade a accentuat caracteristicul persoanei umane, care este homo religiosus, adică este legat de sacru prin existenţa sa. Chiar dacă a vorbit la modul general de ideea de sacru, totuşi, Mircea Eliade a afirmat: Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor religiilor.
Moare la 22 aprilie 1986 din cauza unei congestii cerebrale, aflându-şi locul de odihnă în cimitirul Oakwood din Chicago.

Constantin Brâncuşi (1876-1957) s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa din judţul Gorj, devenind unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai sculpturii moderne universale, fiind comparat cu Michelangelo. Absolvent al Şcolii Naţionale de Arte frumoase din Bucureşti, va intra, în 1905, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris.
Deşi lucrările sale n-au fost apreciate, la început, de criticii de artă ai timpului, totuşi, Brâncuşi a avut expoziţii atât la Paris, cât şi la New York.
Ca forme de bază ale sculpturii, Brâncuşi a luat trei elemente: cercul, ovalul şi linia dreaptă. De oval el s-a servit pentru portrete, păsări şi animale; linia dreaptă a întrebuinţat-o în compoziţiile de inspiraţie din folclorul românesc, iar de forma cercului s-a servit în construirea anumitor piedestale. Sculpturile lui Brâncuşi au fost lucrate în bronz, marmură şi lemn, pentru fiecare material, artistul folosind tehnici diferite.
A avut expoziţii atât în Europa cât şi în America, iar dintre lucrările sale, cele mai cunoscute sunt: Rugăciunea, Cuminţenia pământului, Sărutul, Domnişoara Pogany, Pasărea măiastră şi Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa Apostolilor sau Sfânta Cină).
În multe din sculpturile sale, transpune credinţa în Dumnezeu. Prima dintre ele, Rugăciunea, considerată mama artei moderne, transmite armonia comunicării cu Dumnezeu din timpul rugăciunii. Despre această lucrare, Brâncuşi însuşi afirma: Am lucrat până atuncea ca toţi artiştii, după model viu. Iar când am făcut femeia asta în rugăciune, doream ca ea să fie în adevăr Rugăciunea; pentru aceasta am înţeles că trebuie să părăsesc modelul viu, fiindcă în faţa lui eşti în sensualitate.
În arta lui Brâncuşi, orice simbol reprezintă un adevăr, care are legătură cu Dumnezeu. El n-a făcut nimic la întâmplare, ci totul a pornit dintr-o chemare a sufletului său pe care a exprimat-o într-o formă concretă.
Datorită geniului său artistic, a fost numit „profet al artei moderne”, „părintele sculpturii”.

Virgil Gheorghiu – Născut în anul 1916 într-o familie de preoţi din Moldova, Virgil Gheorghiu (1916-1992) a fost poet, teolog şi scriitor cu reputaţie mondială. Absolvent al Liceul Militar din Chişinău şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie, a desfăşurat o intensă activitate de secretar, poet şi gazetar.
În urma ocupaţiei sovietice a României, s-a refugiat în Occident, unde a fost arestat şi purtat prin mai multe închisori şi lagăre din vestul Germaniei, în calitate de fost diplomat al unei ţări inamice. După 16 luni de detenţie a fost eliberat şi s-a refugiat la Heidelberg unde s-a înscris la Facultatea de Teologie, din 1948 stabilindu-se la Paris, unde, în 1963, a fost hirotonit preot la Biserica Ortodoxă de acolo.
Părintele Virgil Gheorghiu a publicat opt cărţi în ţară, iar în Franţa peste 40 de volume, romane şi pagini autobiografice, care constituie, de fapt, esenţa operei sale dintre care: Caligrafie pe zăpadă, Viaţa de toate zilele a poetului, Ceasul de rugăciune, Ard malurile Nistrului, La seconde chance, Les Immortels dAgapia, Le Peuple des immortels.
Celebrul roman, Ora 25, a cunoscut un succes mondial, fiind tradus în toate limbile de circulaţie. în 1991, Academia româno-americană de arte şi ştiinţe i-a acordat The 1990 Awardfor Literature pentru acest roman.
În 1998, soţia lui Virgil Gheorghiu, Ecaterina Burbea-Gheorghiu, a donat Bibliotecii Academiei Române un fond de manuscrise, corespondenţe, fotografii şi cărţi ale scriitorului.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, părintele Virgil Gheorghiu a evocat, într-un roman intitulat Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, amintiri dintr-o copilărie teologică, amintirea casei parohiale şi a bisericii în care slujea tatăl său, preotul Constantin Gheorghiu. În altă carte, Cum am vrut să mă fac sfânt, alte amintiri dintr-o copilărie teologică, autorul relatează cum, dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, îşi propune la vârsta de şapte ani, să devină el însuşi sfânt, însă, pentru aceasta, trebuia să-şi iubească duşmanii, oferindu-ne, astfel, un exemplu de aspiraţie spre sfinţenie a fiinţei umane.
După o bogată activitate editorială, Virgil Gheorghiu a murit la Paris, pe data de 22 iunie 1992.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu MUHA, Religie: clasa a XII-a – auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Aflați mai multe:

CAPITOLUL:CREȘTINISMUL ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Lecția 1. Dialogul dintre credință și știință

A venit vremea ca oamenii de ştiinţă să dialogheze cu teologii, să arate împreună lucrând, că între ştiinţă şi religie nu există o relaţie de divergenţă ci de convergenţă.
Există totuşi câteva aspecte demne de luat în calcul în ceea ce priveşte relaţia religie-ştiinţă. În lumea modernă religia riscă să evadeze din real, când reduce totul numai la sens, închizându-se în propriul univers, nesocotind structurile universului creat, de care se ocupă ştiinţa, de aceea riscă să nu mai poată comunica cu omul contemporan, să nu-i mai poată transmite mesajul adevărului revelat. Riscă să rămână la „vremea aceea”. Ori misiunea ei astăzi este tocmai de a traduce mesajul revelat din „vremea aceea” în „vremea aceasta” .

Mulţi teologi contemporani strigă să revenim înapoi la „Părinţii Bisericii”. Aceasta însă nu înseamnă să ne întoarcem la stadiul primitiv din „epoca Părinţilor” de acum 2000 de ani, ci înseamnă să redescoperim dialogul responsabil, cu natura sau relaţia normală cu natura şi mediul înconjurător, să redescoperim spiritul Părinţilor astăzi, reintrând în dialog cu gândirea lor în vremea aceasta şi pentru vremea ce va urma. Şi dacă pentru mulţi din oamenii de ştiinţă „evidenţa lucrurilor” sau ,,raţionalitatea lumii” postulează existenţa unui Creator al lumii acesteia, cu atât mai mult pentru unii teologi sau oameni ai Religiilor, lumea aceasta, desfigurată prin păcat şi transformată în valea plângerii, dobândeşte o valoare inestimabilă în perspectiva veşniciei .

Dialogul dintre Ştiinţă şi Religie este puternic susţinut de Tradiţia ortodoxă bisericească, conform căreia, nu se poate afirma o ruptură între „natură şi har”, între originea şi sensul care coexistă în lume ca operă raţională a lui Dumnezeu. După Părinţii Bisericii, toate lucrurile îşi au raţiunile lor în Raţiunea Supremă sau în Logosul Divin prin care toate au fost aduse la existenţă.

Ştiinţa şi Religia sunt convergente sau complementare, conflictul dintre ele apărând acolo unde creatul şi necreatul, originea şi scopul creaţiei sunt considerate ca fiind ireconciliabil opuse. Una dintre problemele străine de spiritul tradiţiei patristice este aceea a judecării raporturilor dintre ştiinţă şi credinţă prin grila reducţionistă a ideologiilor pe care toată lumea le cunoaşte sub numele de Creaţionism şi Evoluţionism . Aceste ideologii nu se regăsesc în teologia Părinţilor. În opinia Părinţilor, cele două puteri, raţiune şi credinţă, coexistă fără probleme într-o manifestare completă pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte ,,raţiunea comparativă care priveşte lucrurile teologic” , iar în cazul raportului natural-supranatural, văd o relaţie sinergică, unde, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, în orice progres – spre exemplu în cunoaştere şi desăvârşire – funcţionează principiul sinergiei .

De aceea, dacă pentru Teologia Ortodoxă nu există un conflict fiinţial între credinţă şi raţiune, între natural şi supranatural, nu există motive puternice pentru abordarea relaţiilor dintre credinţă şi ştiinţă sub semnul adversităţii sau divergenţei. „Ştiinţa nu poate decât să stabilească ceea ce este, nu şi ce trebuie să fie, iar dincolo de domeniul său rămân necesare judecăţile de valoare de tot felul. Religia pe de altă parte, are de a face doar cu evaluări ale gândirii şi acţiunii umane: ea nu poate vorbi cu temei despre fapte şi relaţii între fapte. Potrivit acestei interpretări, binecunoscutele conflicte dintre Religie şi Ştiinţă din trecut, trebuie puse pe seama unei greşite înţelegeri a situaţiei care a fost descrisă” .

De ce se vorbeşte de conflicte între Biserici şi ştiinţă când oamenii de ştiinţă au fost şi sunt şi azi în mare parte religioşi? Din cauza unora, care au dorit să facă o separaţie între cele două domenii, afirmând că religia nu se poate niciodată împăca cu ştiinţa deoarece religia nu poate demonstra în mod direct adevărul ideilor sale pe când ştiinţa o poate face.

Scepticii susţin că religia nu poate să-şi demonstreze ideile şi teoriile pe baza experimentului de unde şi apariţia acestui conflict dintre religie şi ştiinţă . Acest conflict este susţinut cu argumente de ordin istoric, pornind de la persecutarea lui Giordano Bruno şi a lui Galileo Galilei de către Biserică în secolul al XVII-lea, până la aversiunea religioasă faţă de teoria evoluţionistă a lui Darwin din secolele XIX–XX. Încetineala cu care Biserica a acceptat anumite idei ştiinţifice a făcut să alimenteze credinţa că teologia nu se va împăca niciodată cu ştiinţa . Pentru Teologia Ortodoxă ,,raţiunea omului este tronul lui Dumnezeu în suflet” . Dar „Ideea unei disjuncţii (cu toate confluenţele şi rezonanţele ce intervin), între sferele culturilor şi cea a civilizaţiei, de prima aparţinând religia, iar de a doua ştiinţa, duce la concluzia că între religie şi ştiinţă nu pot avea loc confruntări întemeiate, nici dispute semnificative, nici rivalităţi serioase” .

Albert Einstein afirmă că deşi ,,domeniul religiei şi al ştiinţei sunt prin ele însele net delimitate unul faţă de celălalt”, totuşi ,,între ele se creează puternice relaţii şi dependenţe reciproce” datorită religiozităţii omului de ştiinţă . ,,Religiozitatea lui ( a omului de ştiinţă ) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat” . Ideea că religia se opune ştiinţei sau că optând pentru una te împotriveşti celeilalte, este anulată de realitatea de azi care ne arată că numeroşi savanţi au fost şi sunt profund religioşi. Cei mai mulţi dintre cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere.

Doar un dialog autentic între ştiinţă şi religie poate fi o şansă pentru noi oamenii de a-L iubi mai mult pe Dumnezeu Creatorul, pe omul creat după chipul şi asemănarea Sa, şi natura întreagă.

II. Sfinţii Părinţi şi relaţia lor cu ştiinţa

Sfinţii Părinţi nu au văzut între religie şi ştiinţă divergenţă, ci convergenţă, nu opoziţie, ci doar distincţie, acordând în vremea lor un loc semnificativ ştiinţelor. Chiar dacă pare că dialogul teologiei cu ştiinţa s-a dezvoltat cu precădere în utlimii 50 de ani, datorită unor consecinţe surprinzătoare ale unor teorii remarcabile, obţinute în special în fizică, totuşi subiectul acestui dialog este mult mai vechi. Un număr însemnat de Sfinţi Părinţi ai primelor veacuri creştine au fost interesaţi de rezultatele ştiinţelor vremii şi au încercat să le arate în lumina adevărurilor de credinţă.

De aceea în spiritul dialogului dintre ştiinţă şi religie „teologii de astăzi trebuie nu doar să repete pe Sfinţii Părinţi ci, în comuniune spirituală cu ei să facă pentru timpul nostru, ceea ce ei au făcut pentru timpul lor: să aibă o atitudine de respect şi de receptare cu discernământ a rezultatelor cunoaşterii umane bazate pe cercetare” .

Clement Alexandrinul realizează prima încercare savantă de asimilare a culturii păgâne în creştinism. El declară că ,,filosofia greacă a jucat pentru antichitate rolul Vechiului Testament de călăuză spre Hristos” . Fericitul Augustin descoperă în filosofia lui Platon ideea de Treime iar Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful consideră că Logosul s-a revelat în mod parţial şi filosofilor păgâni ca o lumină aşezată în raţiunea filosofică .

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu MUHA, Religie: clasa a XII-a – auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Aflați mai multe:

https://prezi.com/rcgsafytmmjj/dialogul-intre-credinta-si-stiinta/
Prof. Cristian Mariana, Școala Gimnazială ,,Mihai Viteazu” Brăilă – ,,Credință și știință”

Dă clic pentru a accesa 1548666099_Articol_Credinta_si_stiinta.pdf

Lecția 2. Rolul creştinismului în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei europene

Textul lecției este disponibil în linkul de mai jos:

Rolul creștinismului în formarea și dezvoltarea culturii și civilizației europene

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu MUHA, Religie: clasa a XII-a – auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Aflați mai multe:

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/crestinismul-a-schimbat-modul-in-care-poate-fi-privita-istoria-43068.html

CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a XI-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 11

apr.25

Camelia-Muha__Religie-clasa-a-XI-a-Auxiliar-didactic-pentru-elevi__606-8078-58-8-785334269713

***Sarcinile de lucru/temele sunt la finalul fiecărui capitol. Rezolvările mi le trimiteți pe mailul catalinpoenasu@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu la această postare în care atașați documentul cu sarcinile rezolvate, apoi să le printați și să le adăugați portofoliului pe care l-ați întocmit de la începutul anului școlar. Vă rog să vă semnați și să menționați clasa. Cu siguranță, dacă doriți, munca dumneavoastră va fi notată. Succes!!! Stați în casă și aveți grijă de voi! Sănătate!

CAPITOLUL: RELIGII LUMII

Lecția 1. Iudaismul (predată în clasă)

Lecția 2. Creștinismul: Marea Schismă (predată în clasă)

Lecția 3. Creștinismul: Reforma protestantă

(*o primă parte a lecției (CAUZELE SCHISMEI) este predată la unele clase, dar am reluat-o mai jos; ** intervalul de predare conform planificării 02-06.03 și 09-16.03)

Reforma Protestantă este un eveniment major care a marcat istoria secolului al XVI-lea. Declanşarea şi extinderea Reformei a fost favorizată de stările negative existente în Biserica romano-catolică şi a constituit o lovitură puternică dată absolutismului papal ce se instalase în Europa Occidentală.

CAUZELE REFORMEI

Politice

Dorinţa de mărire şi putere a papilor a crescut în secolul al VII-lea prin întemeierea statului papal la Roma, când ierarhii Bisericii au ajuns şi conducători politici. Ca şefi de stat, papii au recurs la folosirea puterii coercitive a statului şi în rezolvarea problemelor religioase. Acest aspect a degradat imaginea lor de protectori ai poporului şi de conducători spirituali ai omenirii.

Religioase

Având putere politică, papii adoptă un sistem autoritar de guvernare. în spatele acestuia înfloreau însă corupţia şi imoralitatea în rândul clerului superior. Poporul a început să-şi manifeste direct nemulţumirea faţă de poziţia şi reprezentanţii Bisericii. în loc să rezolve divergenţele pe cale paşnică, papalitatea a înţeles să-şi arate puterea pentru a menţine ordinea şi disciplina în stat, prin înfiinţarea Inchiziţiei. De multe ori au căzut victime terorii inchiziţiei oameni nevinovaţi, credincioşi sinceri, scriitori, artişti, savanţi ce doreau să-şi facă publice rezultatele muncii lor. Aşa au fost Giordano Brunno, ars pe rug şi Galileo Galilei, obligat să-şi retracteze teoriile astronomice. Măsurile antipopulare utilizate de papalitate au culminat cu vânzarea indulgenţelor către credincioşi, în schimbul iertării păcatelor. încălcându-se astfel morala creştină. Din vânzarea indulgenţelor papalitatea strângea fonduri pentru ridicarea celei mai mari biserici din lume, închinate Sfântului Apostol Petru, la Roma.

Economico-sociale

Asuprirea ţăranilor şi muncitorilor prin taxe înrobitoare către stat şi Biserică precum şi folosirea proprietăţilor, acumularea averilor în mod neonest de către clerici, au partea lor de contribuţie la apariţia Reformei protestante. Culturale

Pe fondul nemulţumirii generale faţă de ierarhia bisericească, valorile promovate de Umanism şi Renaştere au zdruncinat credinţa şi ataşamentul multor creştini faţă de dogmele Bisericii. Mişcările renascentiste au pus în circulaţie valorile culturale şi artistice ale antichităţii greco-romane şi au cultivat încrederea exagerată în forţele creatoare ale omului. Reformatorii n-au aderat însă la ideile promovate de umaniştii Renaşterii, idei care îl îndepărtau pe om de Dumnezeu.

Reformatorii

Iniţiatorul reformei protestante în Biserica Apusului a fost Martin Luther (1483 – 1546). Punctul culminant al nemulţumirilor 1-a constituit argumentul imoral sub care călugărul catolic Tetzel vindea indulgenţele în Germania. Acesta spunea că indulgenţele cumpărate au efect sigur şi imediat: îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară spre cer. Pentru că n-a putut accepta acest mod de a strânge fonduri şi înţelegând că aspectele negative din viaţa Bisericii creştine din Roma se datorează puterii nelimitate a papei, Martin Luther contestă primatul papal. Plin de indignare, el redactează 95 de teze în care îşi expune protestul său faţă de indulgenţe şi măsurile propuse pentru refacerea încrederii oamenilor în Biserica lui Hristos. Era în anul 1517. Respingerea indulgenţelor a fost urmată de contestarea primatului papal în Biserică. Luther susţinea că şi papii trebuie să se supună conducerii sinodale. Şi-a făcut apoi cunoscută noua sa teologie total opusă teologiei romano-catolice.

Pentru că principiile lui Luther promovau o credinţă mai simplă şi un cult mai ieftin, aceasta a avut repede mulţi aderenţi. In jurul lui Luther s-a format, în scurt timp, o adevărată Biserică. Pentru poziţia lor ireconciliabilă, luteranii au fost numiţi protestanţi; iar pentru faptul că şi-au bazat dogmele numai pe Sfânta Scriptură, Biserica lor s-a mai numit şi Biserică Evanghelică.

Principiile reformatoare ale lui Luther:

Mântuirea omului vine prin credinţa omului (SOLA FIDE) şi prin harul (SOLA GRAȚIA) dăruit omului în mod gratuit de Dumnezeu. Exclud rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii.
Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, pe care o poate explica oricine aşa cum crede că e bine. Respinge Sfânta Tradiţie. (SOLA SCRIPTURA)
Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa.
Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală”. Comunitatea de credincioşi îşi alege păstorul.
Cultul divin este simplificat. Elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea, predica, oficierea slujbelor în limbile naţionale.
Nu acceptă cultul: Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici monahismul.
Refuză celibatul preoţilor.

Ideile protestante ale lui Luther s-au răspândit şi în Elveţia, unde reforma este legată de numele lui Ulrich Zwingli în partea locuită de populaţia germană (Zürich) şi de Jean Calvin, în partea locuită de populaţia franceză (Geneva). Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma Bisericii la Zürich.

Spre deosebire de Luther, el a procedat la o simplificare a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba poporului, însoţită de cântări religioase. A eliminat ierarhia harică, iar credincioşii erau conduşi de păstori sau predicatori. Opera lui Zwingli a fost continuată de Jean Calvin.

Acesta (CALVIN) a făcut studii de teologie, filosofie şi drept la Paris şi a compus lucrarea cea mai importantă de teologie dogmatică şi morală a protestantismului. La Geneva, Calvin a predicat peste 20 de ani, reuşind în acest interval de timp, datorită regimului sever impus, să transforme oraşul într-o metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant” sau „o Romă a protestantismului”.

Roma papală era dispreţuită pentru luxul, abuzurile, eresurile ei, acestea fiind foarte aspru pedepsite la Geneva (în 4 ani au avut loc 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug).

Calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din Transilvania (Principele loan Sigismund declarase calvinismul religie oficială de stat, totuşi românii au refuzat-o).

Între catolici şi calvini au avut loc conflicte armate. Cel mai tragic eveniment a fost cel din noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), când conflictul religios s-a transformat în război civil şi au murit mii de oameni. (mai multe informații aflați: https://ziarullumina.ro/documentar/masacrul-din-noaptea-sfantului-bartolomeu-115006.html)

Principiile reformatoare adăugate de Jean Calvin.

Predestinaţia absolutăeste o concepţie religioasă potrivit căreia Dumnezeu a hotărât din veşnicie pe unii oameni la mântuire, iar pe alţii la suferinţă; destin, soartă.
Recunoaşte doar două Sfinte Taine: Botezul şi Euharistia.
Simplifică cultul divin mai mult decât Luther.
Introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică.

Protestanţii de toate categoriile (lutherani, zwinglieni şi calvini) se deosebesc de cele două Biserici (Ortodoxă şi Catolică) în învăţătura despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor.

S-a ajuns astfel, la un creştinism denaturat, abia perceptibil prin resturile rămase din adevărurile eterne, descoperite de Domnul nostru Iisus Hristos şi păstrate până azi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Dumnezeu ne dăruieşte libertatea spre a ne întări credinţa noastră în El şi a spori iubirea noastră faţă de Biserică şi faţă de semeni.

Să păstrăm, aşadar, neclintită credinţa ortodoxă pe care o avem în ţara noastră de la Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au predicat Evanghelia în Dobrogea.

În Anglia Reforma a fost însuşită în mod cu totul original: s-a făcut un amestec de catolicism cu protestantism. A apărut astfel Biserica naţională numită Biserică Anglicană, care s-a desprins de Roma şi a pus în fruntea ei pe rege.

În loc să reformeze şi să întărească unitatea Bisericii Catolice (aşa cum a dorit iniţial Luther), principiile protestante „reformatoare” au dezbinat-o şi mai mult.

Cu timpul, cele trei grupe primare de protestanţi s-au văzut contestate din interior şi cei care au ieşit din ele au înfiinţat alte grupări, sub alte denumiri, in general, aceştia fiind numiţi neoprotestanţi.

Contrareforma a fost o reacţie puternică, dar târzie, a Bisericii Romano-Catolice, faţă de Reformă. Ierarhii Bisericii întruniţi într-un conciliu (sinod) la Trident, au luat măsuri ferme de combatere a Reformei şi de întărire a Bisericii Romano-Catolice.

Consecinţele Reformei

Protestantismul cu toate ramurile lui s-a consolidat mai întâi în rândul popoarelor germanice, pătrunzând apoi în lumea popoarelor romanice şi slave.

Reforma protestantă a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice. În secolul al XVII-lea, au urmat alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.

Informații suplimentare:

https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/2018/03/Mihai-Iordache-Cauzele-Reformei-Protestante-%C8%99i-no%C8%9Biunea-de-libertate.pdf

Lecția 4: Creștinismul. Uniația și Școala Ardeleană

(intervalul de predare conform planificării 16-20.03)

Uniaţia este o formă de atragere a creştinilor de alte confesiuni la catolicism.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de călugării iezuiţi şi de metodele lor. În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită sau Greco-Catolică din Ardeal.

Pentru poporul român, uniatismul a fost o tentativă de dezmembrare naţională, de deznaţionalizare. Unirea s-a impus astfel unei părţi din popor prin mii de întemniţaţi, prin sute de martiri, prin confiscarea vitelor şi a tuturor bunurilor lor, prin alungarea lor din satele proprii.

Prin Diploma Leopoldina de la 1691 se recunoştea privilegiile celor patru religii recepte, catolică, luterană, calvină şi unitariană şi a celor trei naţiuni acceptate în Transilvania, ungurii, saşii şi secuii, românii fiind excluşi pe linie politică şi religioasă, ortodoxia fiind doar tolerată.

În ianuarie 1699, Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului habsburgic. La această dată, Ardealul era dominat politic de principii maghiari, iar românii ortodocşi, deşi majoritari, erau doar toleraţi în propria ţară. Pentru că, sub principii maghiari calvini, numărul catolicilor din Transilvania a scăzut mult, curtea imperială catolică a început să-i atragă pe românii ortodocşi la unire cu Biserica Romei, întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era imposibilă.

Acţiunea avea ca scop întărirea catolicismului în Transilvania, prin creşterea numărului de credincioşi catolici şi ruperea legăturilor strânse pe care le aveau românii din Transilvania cu fraţii lor din Ţara Românească şi Moldova.

Cunoscând că situaţia economică grea a Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi a credincioşilor ei poate servi uşor la împlinirea scopului propus, împăratul de la Viena şi arhiepiscopul catolic Kolonics trimit românilor din Transilvania două manifeste. în baza acestora, călugării iezuiţi au avut misiunea să promită preoţilor şi credincioşilor ortodocşi că unirea cu Biserica Romei le va aduce toate drepturile de care se bucurau clerul şi credincioşii catolici. Prin unire li se cerea ortodocşilor acceptarea celor „patru puncte florentine”.

La început, prin făgăduinţe deşarte şi apoi prin ameninţări şi falsuri în acte, iezuiţii au reuşit să alcătuiască un prim „act de unire” a ortodocşilor cu catolicii, numit Manifest de unire, în anul 1698. în versiunea românească a acestui act se regăseau alături de semnăturile a 38 de protopopi ortodocşi, atât adaosul iezuiţilor precum şi cel al Mitropolitului Atanasie Anghel, în care erau specificate condiţiile unirii românilor ortodocşi cu Roma. Aceştia acceptau unirea cu Biserica Romei însă doreau să-şi păstreze neschimbate ritualul, calendarul, sărbătorile şi regulile bisericeşti.

Pagina a doua a actului cuprindea o declaraţie de unire redactată în limba latină, care era diferită de textele redactate în limba română. Textul latin arăta că prin unire li se cerea ortodocşilor acceptarea învăţăturilor noi ale Bisericii Catolice. Pentru ca actul de unire să fie credibil în faţa curţii de la Viena. iezuiţii au scos din el pretenţiile ortodocşilor.

Falsitatea şi nulitatea acestuia au ieşit la iveală abia în anul 1879. când actul a fost găsit în Biblioteca Universităţii din Budapesta, unde l-au ascuns iezuiţii.

Văzând că „unirea” cu Roma nu-şi arată roadele nici după actul de unire din februarie 1699, curtea imperială 1-a chemat la Viena pe Mitropolitul Atanasie Anghel. Acesta a fost învinuit şi judecat de lipsă de loialitate faţă de autorităţi. în schimbul eliberării, a fost constrâns să semneze un nou act de unire – la 19 martie 1701 – în care se prevedea înfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, şi un jurământ cu condiţionări umilitoare pentru el şi credincioşii săi.

Condiţionările prevedeau supunerea necondiţionată faţă de Biserica Romei şi renunţarea la legăturile cu Biserica Ortodoxă şi fraţii români din Ţările Române. Mitropolitul Atanasie Anghel a fost hirotonit de catolici din nou, ca diacon, preot şi episcop, pierzând rangul de mitropolit.

Biserica Unită se mai numeşte şi Greco-Catolică. Apelativul greco-catolic se referă la faptul că noua Biserică putea păstra în mod formal cultul Bisericii Ortodoxe, dar doctrina era integral romano-catolică.

Consecinţele Uniaţiei

În aceste împrejurări, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată şi creată Episcopia Unită.

Unirea nu s-a putut generaliza pentru că a întâmpinat opoziţia populaţiei majoritare româneşti, care dorea cu orice preţ să-şi păstreze fiinţa naţională sub scutul Ortodoxiei. Românii ardeleni au protestat cu energie în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Pentru aceste proteste mulţi români au fost întemniţaţi, exilaţi. Alţii au emigrat în Moldova şi Ţara Românească. Când au fost obligaţi să se supună necondiţionat unirii cu Roma, românii ortodocşi şi-au apărat credinţa prin glasurile multor credincioşi, vrednici mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei. Aceştia au plătit de multe ori scump pentru îndrăzneala lor. în această atmosferă se încadrează şi Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan din anul 1784. Tot în acest timp, multe mănăstiri ortodoxe din Transilvania au fost distruse.

Biserica Unită, în octombrie 1948, a revenit la Biserica Ortodoxă Română, Biserica-mamă, din care s-a desprins. După anul 1989, însă, Biserica Unită, puţin numeroasă, şi-a reluat activitatea. Astăzi, Biserica Greco-Catolică din România şi Biserica Ortodoxă Română se află în relaţii de dialog duhovnicesc.

Şcoala Ardeleană

Şcoala Ardeleană a fost o mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică. Ea a fost un curent iluminist, diferenţa faţă de el fiind dată de faptul că ea nu a avut trăsături anticlericale.

Şcoala Ardeleană a contribuit atât la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, cât şi a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate 1-a constituit petiţia „Supplex Libellus Valachorum” (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au luptat să demonstreze că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia.

Realizări ale Şcolii Ardelene: înfiinţarea de numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), tipărirea de calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare; introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice: apariţia „Lexiconului de la Buda”, un dicţionar colectiv (român, latin, unguresc şi german) care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini.

Activitatea Şcolii Ardelene a fost îndrumată de operele reprezentanţilor ei de seamă, Samuil Micu. Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, personalităţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi. în scrierile lor, ce au avut un caracter istoric şi filologic, au încercat să demonstreze latinitatea românilor transilvăneni. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au scris „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în care fac o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti; Lucrarea lui Petru Maior, ..Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, include o „Dizertaţie pentru începutul limbii române”, în care afirmă că limba română provine din latina populară; Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat „Ţiganiada”, operă prin care a demonstrat posibilităţile poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o capodoperă.

Mai multe informații:

Lecția 5: Islamul

(intervalul de predare conform planificării 23-27.03)

Notiuni introductive:

Termenul islam (= supunere) – desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul şi al cărei Profet este Mohamed.
Apare in Arabia in secolul VII d.Hr. (aprox. Anul 600 d.Hr)
Islamul este o religie sincretista, având puternice influente creștine si iudaice (mai exact este o religie avraamică), precum si unele reminescente ale politeismului arab pre-islamic.
islamul constituie una dintre cele trei mari religii ale lumii actuale, numără peste un miliard de adepţi pe toate continentele şi a dat naştere unei civilizaţii prestigioase

Teologia musulmana (islamica) vorbeste in general despre 5 credinte fundamentale: Dumnezeu, îngerii, Cărţile sfinte, profeţii şi eshatologia.

Mahomed:

Se naste la Meka in jurul anului 570 d. Hr.
Rămânae orfan de mic, e crescut de rudele sărace
La 24 de ani se căsătoreşte cu o vaduvă bogată, Khadija – de aici – timp pentru meditaţie şi vază în cadrul societăţii
Practica asceza, retragandu-se timp de o luna pe an in pesteri, langa Meka (influenta ascetilor crestini)
In 610, pe la varsta de 40 de ani are o serie de viziuni, de revelatii, prin care se identifica cu alesul lui Dumnezeu
In 612, isi incepe apostolatul, pe baza unei viziuni in care I se poruncea sa isi faca publice revelatiile primite; activitatea lui nu e acceptata de trib astfel ca e nevoit sa isi intrerupa apostolatul
Se implica si in viata politica; in 622 fuge de la Meka la Yatreb; incepe campanii de cucerire a cetatilor din peninsula Araba; in 630 cucereste chiar Meka
Pana in anul mortii sale, in 632, el reuseste sa cucereasca aproape intreaga peninsula Araba, unind triburile arabe politic si religios

Doctrina islamică:

DUMNEZEU – este unic, creator al lumii si al oamenilor; El are 99 de atribute, pe care cei care se roaga le recita; el creaza faptele oamenilor, acestia doar executa voia Sa
ÎNGERII. Sunt creaţi de Dumnezeu din lumină şi au misiunea de a-L lăuda pe Creator şi de a duce oamenilor poruncile Lui. Căpetenia lor este Gavriil;
PROFEŢII. Sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre credincioşii cei mai buni, care au primit sarcini de mare importanţă. Numărul lor este foarte mare: depăşeşte – potrivit tradiţiei – o sută de mii, dar Dintre ei, şase sunt foarte importanţi: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Mahomed, cel care este “pecetea”, încheind numărul profeţilor.
ESHATOLOGIA– Foarte importantă în învăţătura mahomedană, este vag expusă în Coran, având puternice influenţe iudaice şi creştine; după moartea trupului, sufletele merg la un fel de judecată particulară; după aceea, sufletele rămân în mormânt într-o beţie sau somn al morţii, până la judecata finală. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de această anticameră şi merg direct în paradis.
Islamul nu constituie o biserică şi nu posedă un sacerdoţiu; cultul poate fi săvârşit de oricine, nici nu este necesar să fie oficiat într-un sanctuar.

Cărțile sacre:

Coranul, cartea sfântă, care se traduce ,,recitare”
Sunna , cartea de conduită a profetului Mahomed

Cei 5 stalpi ai credintei islamice:

MĂRTURISIREA CREDINŢEI

Se face prin rostirea formulei şahada: “Nu este Dumnezeu înafară de Allah şi Mahomed este profetul său”.

RUGĂCIUNEA RITUALĂ

Trebuie să fie rostită de cinci ori pe zi, de preferinţă în comun cu alţi credincioşi şi cu faţa spre Mecca.

MILOSTENIA

E reglementata de Mahomed sub forma unui impozit legal proportional; regula generala – gratuitatea gestului – nu astepti nimic inapoi

POSTUL

Postul din luna ramadan – cea mai cunoscuta din obligatiile canonice islamice, tine timp de o luna si e obligatoriu pentru toti cei mai mari de 14 ani, cu unele exceptii; el tine din zori pana dupa apusul soarelui

PELERINAJUL LA MEKA

Dateaza din epoca preislamica dar e pastrat de Mahomed ca on mod de a mentine unitatea religioasa si politica a triburilor arabe; fiecare musulman este obligat sa faca cel putin odata in viata un pelerinaj la Ka-Aba, la Meka

Sărbători islamice:

Sărbătoarea sacrificiului (Bairam)
Sărbătoarea de rupere a postului
Sărbătoarea nașterii Profetului
Sărbătoarea nopții destinului, celebrată în a 27 -a zi a Ramadanului, când se spune că a fost revelat Coranul, profetului

Lăcașuri de cult:

geamia
moscheea

Populația islamică este împărțită astfel:

sunniții (90% din musulmani)
șiiții (9,8 %)
kharigiții (rebelii; 0,2%)

În prezent islamul este cea de a doua mare religie de pe glob, lumea musulmană numără astăzi 1,5 miliarde, înaintea ei fiind creștinismul cu toate ramurile.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001;
Corneliu Muha, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Evaluarea capitolului: era programată în intervalul 30.03-03.04, dar o vom realiza online astfel:

Pentru FIECARE religie redactați o fișă în care să prezentați un singur aspect (la alegere) care v-a stârnit curiozitate și vreți să aflați mai multe, ca mai apoi să ni-l faceți cunoscut și nouă. Nu dorim prezentări generale, deoarece le aveți mai sus. În total trebuie să aveți trei fișe (una pentru Iudaism, una pentru Creștinism și una pentru Islam). !!! TERMEN 10 mai 2020 !!!

Rezolvările/fișele mi le trimiteți pe mailul catalinpoenasu@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu la această postare în care atașați documentul cu sarcinile rezolvate, apoi să le printați și să le adăugați portofoliului pe care l-ați întocmit de la începutul anului școlar. Vă rog să vă semnați și să menționați clasa. Cu siguranță, dacă doriți, munca dumneavoastră va fi notată. Succes!!!

CAPITOLUL: ORTODOXIE ȘI CULTURĂ NAȚIONALĂ

Contribuția voievozilor români la formarea și dezvoltarea culturii naționale

Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (intervalul de predare conform planificării era 22-24.04)
Neagoe Basarab și Ștefan cel Mare (intervalul de predare conform planificării este 27-30.04)
Constantin Brâncoveanu (intervalul de predare conform planificării este 04-08.05)

Introducere: https://prezi.com/qbtwlxmjqovq/contribuirea-voievozilor-romani-la-formarea-si-dezvoltarea-c/

Textele lecțiilor le aflați în format PDF mai jos:

voievozi 1

voievozi 2

voievozi 3

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu Muha, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Mai multe informații aflați vizionând următoarele:

Evaluarea capitolului:

Alegeți un singur Voievod studiat și prezentați în maxim 2 pagini, tehnoredactate cu dimensiune font de 12, distanță între rânduri de 1,5 , contribuția pe care a adus-o la formarea și dezvoltarea culturii noastre naționale. !!! TERMEN 17 MAI 2020 !!!

CAPITOLUL: CREȘTINISMUL ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Lecția 1. Minuni și false minuni (intervalul de predare conform planificării este 04-08.05)

Lecția 2. Fenomene normale și paranormale (intervalul de predare este 11-15.05)

Textele lecțiilor:

Minuni si false minuni, fen. normale și paranormale 1

Minuni si false minuni, fen. normale și paranormale 2

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu Muha, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Mai multe informații:

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/deosebirea-minunilor-adevarate-de-cele-false

Evaluarea capitolului: (intervalul de evaluare conform planificării este 18-22.05, când sperăm să ne întoarcem la școală)

Redactați, pe lângă temele menționate mai sus, un text argumentativ în care să evidențiați importanța online-lui și a surselor media în cadrul orelor de religie, raportându-vă la temele/la o temă, din unitatea/capitolul ,,Creștinismul și provocările lumii contemporane”.

Atenție!!! Respecți normele de redactare specifice textului argumentativ. Limita de spațiu: minim o jumătate de pagină tehnoredactată cu dimensiune font 12, distanță între rânduri de 1). !!! TERMEN 25 mai 2020 !!!

Nota bene: Prezentul curs este o compilație de materiale, pe care le-am analizat, zic eu că atent, pentru a întocmi acest suport, care să vină în ajutorul elevilor. Precizez că nu eu am redactat lucrările inserate în prezentul curs, ci autorii pe care i-am menționat în lista bibliografică sau pe parcurs, așa cum am crezut de cuviință.

CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a X-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 10

apr.24

1056074

CAPITOLUL: RELIGIILE LUMII

Lecția 1: Hinduismul

(*la unele clase am predat Hinduismul și Budismul, la unele am fost în urmă cu predarea, dar postarea lor este utilă în rezolvarea sarcinilor de lucru pe care o să le primiți mai jos; **intervalul predării conform planificării era 24-28.02)

Hinduismul, fiind una dintre cele mai importante religii politeiste din Asia, se deosebeşte de celelalte religii prin faptul că nu are un întemeietor care să le descopere oamenilor calea adevărată, cunoaşterea divinităţii sau legile de conduită în această viaţă. Religia hindusă propune mai multe căi prin care oamenii pot să ajungă la adevărul suprem (astfel fiecare om putând primi iluminarea).

Istoricii plasează începutul hinduismului în jurul anului 1500 î. Hr., când au apărut şi primele texte considerate de origine divină.

După învăţătura pe care o susţine şi după perioadele istorice în care a apărat şi s-a dezvoltat, hinduismul poate fi împărţit în:

– hinduism vedic;

– hinduism brahmanic;

– hinduism medieval;

– hinduism modern;

– hinduismul contemporan.

Hinduismul vedic (1500 – 450 î. Hr.)

Punea accent pe importanţa vieţii din lumea aceasta, acordând importanţă deosebită naturii. Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Ştiinţa sacră) de origine divină, conţin multe imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocaţiile rituale şi laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viaţă îndelungată, recolte bogate, sănătate etc. în unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalităţii umane.

La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei şi cuprindea ritualuri de iniţiere, ritualuri de purificare precum şi ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărat un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase.

Hinduismul brahmanic (450 î. Hr. – 600 d. Hr.)

A luat naştere din credinţa că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat, pentru a se menţine ordinea în Univers şi în societate.

Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic – Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul şi importanţa sacrificiului pentru viaţa religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinţei în zei, consideraţi muritori căci viaţa lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoţii (brahmanii), care au ajuns să fie consideraţi egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obţinută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârşirea ei.

Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii – jainismul şi budismul. Textele Upanişadelor propun ca alternativă asceza şi meditaţia contemplativă.

Învăţătura hindusă are în centrul său două concepte: karma (faptă) şi samsara (reîncarnare). Astfel, sufletul participă la un ciclu existenţial continuu — naştere-moarte-renaştere — determinat de faptele bune sau rele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară.

Eliberarea din succesiunea reîncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieţii şi prin exerciţii psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenţei umane, când, în lipsa conştiinţei şi personalităţii care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman (Fiinţa supremă), principiul absolut şi impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.

Tehnica yoga presupune însuşirea mai multor exerciţii fizice şi spirituale:

1.Infrănările, adică ferirea de ucidere, minciună, furt, avariţie şi încurajarea abstinenţei sexuale;

2.Disciplinele, adică purificarea interioară a organelor, dar şi a psihicului, prin cunoaşterea de sine, împăcarea;

3.Aşezarea corpului în anumite poziţii;

4.Disciplinarea ritmului respiraţiei;

5.Suprimarea fluxului de gânduri;

6.Fixarea atenţiei într-un singur punct;

7.Meditaţia, concentrarea;

8.Dobândirea cunoaşterii adevărate a sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta întorcându-se în Absolutul din care a emanat.

Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi iniţiaţi.

În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărţirea în patra caste, ordonate ierarhic: preoţii {brahmanii), domnitorii şi războinicii (kshatriya), negustorii şi agricultorii (vaisyas) şi servitorii (sudras). Cei aflaţi în afara sistemului de caste erau numiţi paria (pauchamas). Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.

Hinduismul medieval (600 – 1000 d. Hr.)

Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se şi astăzi. Gândirea şi viaţa religioasă aveau în prim plan trei zei: Brahma, Shiva şi Vishnu, care sunt de fapt cele 3 ipostaze ale realităţii ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viaţa acesteia, este mai puţin popular. Shiva este Marele Distrugător, dar şi regeneratorul vieţii, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare şi să se înalţe spiritual. Considerat protectorul asceţilor, el dispreţuieşte ierarhia socială, fiind venerat de membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice. Simbolizând supremaţia castei brahmanilor, stabilitatea socială şi bunăstarea.

Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)

Interpretând diferit Vedele, unii hinduşi săvârşesc ritualuri din perioada vedică, alţii, ritualuri sacerdotale sau idolatrizează zeităţi ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu la care se închină zilnic, dar face apel şi la alte zeităţi, atunci când trebuie să depăşească anumite obstacole în viaţă.

În lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influenţat de creştinism şi de cultura europeană.

Templele sunt locaşuri închinate anumitor zeităţi, întrucât se crede că fiecare zeitate locuieşte în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinţei zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe.

La râul Gange, considerat sfânt, se desfăşoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăşte din picioarele lui Vishnu şi se rostogoleşte peste capul şi părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hinduşii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerat animale sacre şi mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate.

Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariştii, oamenii politici. Kshatria cuprinde prinţii şi militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meşteşugari şi negustori, a căror responsabilitate este de a face ca ţara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte meşteşugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au nici un fel de drepturi.

Concluzie

Hinduismul nu este o religie unitară, ci un complex de curente religioase, acumulate pe parcursul a cinci milenii de viaţă religioasă. Mai mult, hinduismul nici nu este o religie în înţelesul propriu al cuvântului, ci mai degrabă un sistem socio-religios, un mod de viaţă.

Lecția 2: Budismul

(intervalul predării conform planificării era 02-06.03)

Apărut în India, în secolele al VI-lea – al V-lea î. Hr., a fost întemeiat de Buddha („Iluminatul”).

Scrieri buddhiste reprezentative:

„Coşul celor trei scrieri”alcătuit din:

– „Coşul mesajului lui Buddha” (Sutra);

– „Coşul disciplinei” (Reguli necesare vieţii călugărului buddhist);

– „Coşul doctrinei” (conţine predici, dialoguri etc, ce explică doctrina buddhistă).

„Biografiile (vieţile) lui Buddha”,„Cartea marilor întâmplări sau Istoria amănunţită a jocului lui Buddha” etc.

Viaţa lui Buddha — elemente mitice din biografia sa.

Buddha („Iluminatul”, „Trezitul”, „înţeleptul”, „Cel care a găsit calea spre Nirvana”) a fost un personaj istoric. Se pare că a trăit între anii 558 şi 486 î. Hr. Viaţa sa a fost învăluită într-o aură mitică.

Elemente mitice din viaţa lui Buddha:

– varietatea numelui: la naştere se numea Siddharta („Cel ce şi-a atins scopul”), mai târziu se va numi Gautama (după numele clanului din care făcea parte), apoi Sakyamuni („Ascetul, înţeleptul printre Sakya”) şi, în fine, Buddha („Iluminatul”, „Trezitul”, „Inteligentul”, odată cu eliberarea din ciclul reîncarnărilor şi cu atingerea adevărului), nume cu care va intra în istorie.

– naşterea lui Buddha este încărcată de numeroase elemente mitice: este considerat zeu înainte de naştere, îşi alege singur părinţii, concepţia este imaculată, la naştere urlă ca un leu, spunând: “sunt cel mai bătrân din lume, cel mai învăţat, cel mai bun, cel mai viteaz, aceasta este ultima mea naştere”.

– la naşterea sa, după un şir lung de reîncarnări, apar semne miraculoase: statuile zeilor au căzut la pământ, înţelepţii brahmani au identificat cele peste 100 de semne ale Marelui Om pe corpul său etc.

– rămas orfan de mamă, este crescut şi educat de tatăl său, în conformitate cu statutul său social (prinţ), trecând prin etapele fireşti ale vieţii: tinereţea, căsătoria pentru a deveni părinte, avându-l drept fiu pe Rahula.

– la naştere, ursitoarele au proorocit tatălui că nu va avea parte de acest fiu; de aceea, tatăl încearcă să-1 izoleze în palatul regal, dar cele patru ieşiri nocturne, urmate de întâlnirile cu un bătrân (bătrâneţea), un bolnav (boala), un ascet (sărăcia), un cortegiu funerar (moartea) îl determină să aleagă soluţia salvării de cele patru realităţi; îşi dă seama că soluţia este liniştea şi pacea.

– după ieşirea din palat parcurge etapele iniţiatice: abandonarea condiţiei de prinţ, iniţierea în brahmanism şi yoga.

– confruntarea decisivă cu Mara (răul şi moartea) se încheie cu victoria lui Sakyamuni; devenind Buddha („Trezitul”, „Iluminatul”), intră în posesia celor patru adevăruri sacre.

– apostolatul lui Buddha (aprox. 44 de ani) se va încheia în jurul anului 486 î. Hr. prin moarte. (Trupul său va fi incinerat, cenuşa fiind aşezată în diferite monumente funerare – stupă).

Doctrina buddhistă.

– Buddha n-a acceptat niciodată să-şi structureze învăţătura într-un sistem coerent scris şi a transmis doar oral învăţătura sa.

– Buddha a refuzat să răspundă la marile întrebări existenţiale:

– Universul este etern sau nu?

– Este finit sau nu?

– Sufletul are aceeaşi componenţă ca trupul? etc.

– A apelat la parabolă (Săgeata Otrăvită: În timp ce un om este rănit de o săgeată otrăvită, cei din jurul său vor să-i aducă un doctor, dar rănitul se opune categoric: „Nu voi lăsa să mi se smulgă săgeata până nu voi şti dacă cel care a tras este un războinic sau un brahman, dacă este înalt sau scund, dacă nu ştiu cum îl cheamă, cum se numeşte neamul său, din ce sat provine, câţi locuitori are satul, cum îi cheamă pe fiecare, câte rude şi prieteni are flecare, ce coardă avea arcul din care s-a tras, ce pană s-a întrebuinţat la facerea săgeţii, din ce copac s-a făcut lemnul arcului, cine a tăiat copacul şi cu ce secure, cine a fost fierarul care a făcut securea etc. „.); mesajul acesteia: inutilitatea tuturor întrebărilor ce nu vizează viaţa sacră şi spirituală şi nu pregăteşte calea spre nirvana.

– Potrivit budismului, există un principiu creator unic, numit Atman sau Brahma, care este de fapt un fel de suflet universal, în care sunt încorporate toate sufletele oamenilor de pe pământ ce reuşesc să se elibereze. Dar, pentru ca un om să reuşească să se elibereze, adică să fie încorporat în Atman, este nevoie să trăiască mai multe vieţi succesive.

– Transmigrarea sufletului prin diferite trupuri, fie de plante, fie de animale, fie de oameni, adică reîncarnarea, se produce potrivit anumitor reguli, legi: faptele din viaţa unui om, numite karma, sunt cele care stabilesc noua reîncarnare.

– Astfel, dacă a făcut fapte bune, omul va avea o reîncarnare bună, iar dacă a făcut fapte rele, o reîncarnare rea, adică fie într-o plantă, fie într-un animal, fie într-un om de condiţie socială joasă (cerşetor, criminal).

– Cauza şirului lung al reîncarnărilor este necunoaşterea din partea omului că totul este o iluzie, că de fapt omul nu este un eu, nu are un suflet care să fie o entitate proprie, ci totul este un non-eu. De aceea, cunoaşterea acestui lucru concordă cu starea de eliberare, când omul se va identifica cu Atman, se va depersonaliza, va dispărea pentru totdeauna, devenind una cu infinitul. Un astfel de om se numeşte bodhi (fericit).

– Această unire cu infinitul se numeşte în budism nirvana. După cum lumea este supusă spaţiului şi timpului, nirvana este aspaţială şi atemporală, o stare de distrugere a ceea ce este supus reîncarnării, a non-eului, a iluziei, o stare care nu se poate descrie.

Esenţa învăţăturii Buddhiste.

Există 4 Adevăruri Sacre:

Totul este suferinţă (dukka) – a te naşte, a fi bolnav, a fi departe de cel drag, a avea, a nu avea etc.
Identificarea originii suferinţei, care este dorinţa (tanha) – dorinţele, atât materiale, câr şi spirituale, poftele oamenilor.
Necesitatea înlăturării dorinţelor (stingerea poftelor).
Identificarea metodei de înlăturare a suferinţei („Calea de mijloc”).

A urma Calea de Mijlocînseamnă a avea:

O opinie corectă (adevărată).
Un gând corect.
O vorbire corectă.
O activitatea corectă.
O existenţă corectă.
Un efort corect.
O atenţie corectă.
O concentrare corectă.

Finalitatea înseamnă cunoaşterea adevărului (căci totul este iluzie) prin oprirea ciclului reîncarnărilor şi intrarea în nirvana.

După moartea lui Buddha s-au structurat 3 mari direcţii, „vehicole”:

Micul Vehicul( „Calea cea strâmtă” – Hinayana) – reprezintă partea „conservatoare” a lumii buddhiste (are drept arhetip pe călugărul ascet care prin tehnici specifice de meditaţie şi iluminare, prin înţelepciune, devine arhat – sfânt -, fiind sigurul care poate ajunge în Nirvana).
Marele Vehicul( „Calea cea largă” – Mahayana) – reprezintă partea „liberală a lumii buddhiste (arhetip: omul iubitor cu jertfă de sine, accesul în Nirvana fiind posibil celor care se disting prin iubire şi sacrificiu)”.
Vehicolul tantric( „Calea de diamant” – Vajrayana) – numele vine de la cărţile sacre (tantras) ce cuprind un amalgam de tehnici meditative, dar şi practici magice, erotice etc; adepţii susţin că practicile tantrice sunt accesibile doar iniţiaţilor şi se pot transmite numai de la guru la discipol.

Cele trei căi au dat naştere la noi curente, secte, şcoli, tradiţii.

Societatea buddhistă cuprinde:

– laici – nu pot atinge direct Nirvana, dar speră într-o renaştere mai favorabilă, pentru a deveni călugări;

– călugări – cunosc învăţătura buddhistă şi au toate şansele să ajungă în nirvana. Obiectele cele mai adorate sunt stupele, Buddha fiind omagiat prin ofrande şi acte rituale specifice.

Ceremoniile buddhiste au loc zilnic, lunar sau anual (cea mai importantă este în luna mai, când este sărbătorită naşterea şi moartea lui Buddha)

Concluzie

Budismul este singura religie care respinge ideea de Dumnezeu, ca Fiinţă Supremă. De aceea, nici Buddha, întemeietorul, nu este considerat vreun profet al lui Dumnezeu sau zeu, ci doar o călăuză, un maestru spiritual.

Lecția 3: Confucianismul

(intervalul predării conform planificării era 09-13.03)

Confucianismul este o doctrină etică, filosofică, dar şi social-politică, apărută în China, un sincretism între cultul naturii şi cel al strămoşilor, care acordă un rol important sacrificiilor. Chiar dacă Kung Fu-tzi, pe numele său latinizat Confucius, n-a fost un întemeietor propriu-zis de religie, a avut o mare influenţă asupra religiei chinezilor. Atât de puternic a fost impactul adus de Confucius, încât în China, apariţia sa este considerată ca începutul unei noi ere.

Trăind într-o vreme de mare confuzie politica si decădere morală, (sec. al VI-lea î. Hr.), Confucius şi-a propus îmbunătăţirea vieţii politice şi sociale din timpul său, neavând un succes real decât după moartea sa, când toţi cei care l-au criticat şi-au arătat admiraţia pentru el.

Scrierile lui Confucius sunt:

– „Cartea Cântecelor” (Odelor);

– „Cartea schimbărilor”;

– „Cartea Edictelor”;

– „Memorial de ritualuri”;

– „Cartea muzicii”;

– „Primăvara – Toamna Ţării Lu”.

Doctrina confucionistă este un amestec de tradiţii arhaice chinezeşti, de principii morale, filosofice, religioase etc. Coloana vertebrală a învăţăturii confucioniste este formată din tradiţie şi norme etico-politice.

Principii confucianiste:

fidelitatea faţă de eticheta socială;
respectarea datinilor, a moravurilor, a sacrificiilor ce fixează clar ierarhiile într-o societate bine structurată;
divinizarea împăratului chinez ca Fiu al Cerului;

În confucianism se realizează legături între Univers (guvernat de zeul cerului Tian), societate şi om. Acestea gravitează în jurul ideilor de normă, ordine, lege.

În centrul doctrinei confucioniste stă omul şi educaţia absolută: oricine poate deveni perfect, indiferent de originea sa, dacă respectă necondiţionat disciplina şi normele, ea (perfecţiunea) caracterizându-se prin înţelepciune, bunătate şi curaj, şi având drept scop suprem dezvoltarea virtuţilor.

Codul etic elaborat de Confucius se bazează pe:

Reciprocitate;
Omenie;
Dragoste şi respect în familie.

Divinul este uneori considerat personal, alteori o putere morală, sau un principiu impersonal. De aceea, nici veşnicia nu este înţeleasă ca fiind o continuare a existenţei după moarte în prezenţa vreunui dumnezeu, ci o continuare a influentei morale a strămoşilor asupra ideilor si valorilor urmaşilor.

Ca religie de stat, confucianismul a menţinut elementele fundamentale ale vechii religii chineze, în primul rând cultul strămoşilor şi al naturii, practicile cultice având în centrul lor Cerul şi pe „Fiul Cerului”, împăratul.

Locurile de cult sunt templele, cel din Beijing, închinat Cerului, fiind cel mai mare templu din lume.

Cultul imperial a luat sfârşit prin revoluţia din 1912, iar din 1917, confucianismul n-a mai fost recunoscut ca religie oficială a statului.

Concluzie

Confucianismul nu este atât o religie, cât un sistem de crezuri religioase care determină valorile majorităţii popoarelor asiatice, ale unei bune părţi dintre chinezi, japonezi, coreeni şi vietnamezi. El nu s-a manifestat niciodată ca o religie cu biserici şi preoţi. Savanţii chinezi l-au onorat pe Confucius ca pe un mare înţelept, fără însă a-1 venera ca pe un zeu.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Dorin Opriş, Religie- manual pentru clasa a X-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
Corneliu Muha, Religie-clasa a X-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009;
Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001.

Evaluarea capitolului.

Pentru FIECARE religie redactați o fișă în care să prezentați un singur aspect (la alegere) care v-a stârnit curiozitate și vreți să aflați mai multe, ca mai apoi să ni-l faceți cunoscut și nouă (ex. de ce Gange e rău purificator, de ce vaca este animal sacru, puteți prezenta o scriere sacră etc.). Nu dorim prezentări generale, deoarece le aveți mai sus. În total trebuie să aveți trei fișe (una pentru Hinduism, una pentru Budism și una pentru Confucianism). !!! TERMEN 10 mai 2020 !!!

CAPITOLUL: ORTODOXIE ȘI CULTURĂ NAȚIONALĂ

Contribuția mitropoliților români la apariția și dezvoltarea culturii naționale

Lecția 1: Mitropolitul Varlaam

(intervalul predării conform planificării era 16-20.03)

Biserica Ortodoxă s-a aflat în centrul vieţii poporului român încă de la începutul existenţei sale. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor săi adevărurile veşnice ale Evangheliei: dragostea de Dumnezeu şi de oameni, buna înţelegere, frăţietatea, dreptatea. în vremuri grele, Biserica i-a mângâiat sufleteşte, le-a întărit nădejdea într-un viitor mai bun; a fost, prin slujitorii ei, îndrumătoarea culturii, artei, şi organizatoarea primelor instituţii de asistenţă socială pe întreg cuprinsul românesc.

Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi-au adus o contribuţie de seamă la consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la apărarea credinţei ortodoxe în faţa acţiunilor prozelitiste. Printre aceştia, amintim pe mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, şi Antim Ivireanul al Ţării Româneşti.

Mitropolitul Varlaam s-a născut într-o familie de răzeşi din Vrancea şi a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Secu. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632, mitropolit al Moldovei.

Activitatea cultural-tipografică este cea mai de seamă din activităţile sale ca mitropolit. Venind în scaunul mitropolitan, înfiinţează, în colaborare cu domnitorul Vasile Lupu prima tipografie din Moldova, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Aici va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase.

Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII. Cuprinde predici şi învăţături prezentate în unele duminici şi sărbători creştine. Mitropolitul moldovean a strâns în această lucrare vechile cazanii (învăţături) traduse de unii cărturari, le-a revizuit şi le-a dat o formă literară românească curată. Această carte a cunoscut o largă difuzare în toate zonele ţării, spre deosebire de alte cărţi româneşti vechi, contribuind astfel nu numai la întărirea ortodoxiei, ci şi la păstrarea unităţii naţionale româneşti.

Şapte Taine şi Răspuns la catehismul calvinesc au fost cărţi scrise pentru a veni în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania care se confruntau cu propaganda calvină.

Alte activităţi.

În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a ctitorit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, capodoperă a artei moldoveneşti, şi în anul 1641 a împodobit-o cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La îndemnul său, domnitorul Vasile Lupu pune bazele primei instituţii de învăţământ superior din Moldova: Colegiul de la Trei Ierarhi, devenit mai târziu Academie. Mitropolitul Varlaam a avut un rol însemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642. în acest sinod s-a aprobat Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului, lucrare ce prezintă adevărurile de credinţă ortodoxă. Preţuirea de care s-a bucurat mitropolitul Varlaam în Răsăritul ortodox, cât şi prestigiul la care ajunsese în timpul său ţara şi Biserica Moldovei, au fost evidenţiate şi de alegerea sa printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal din Constantinopol. în anul 1653, când Vasile Lupu şi-a pierdut tronul, Mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea Secu, trăind în liniştea mănăstirii până în anul 1657, când trece la cele veşnice. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. în ziua de 12 februarie 2007, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române 1-a propus spre canonizare, care s-a realizat pe data de 29 (30) august 2007. Este sărbătorit în fiecare an la data de 30 August.

De vizionat:

https://www.youtube.com/watch?v=im6alck1u2A

https://www.youtube.com/watch?v=KC7gh0FvSqY

Lecția 2: Mitropolitul Dosoftei

(intervalul de predare conform planificării era 23-27. 03)

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 în Suceava. În anul 1658 este hirotonit şi ales episcop de Huşi, apoi devine episcop de Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei.

El a tradus, pentru prima oară în româneşte, „Istoriile” lui Herodot. De asemenea, a mai tradus un „Pateric grecesc” şi cartea „Mântuirea păcătoşilor”.

Primele cărţi tipărite au fost „Psaltirea în versuri” şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu”. „Psaltirea în versuri” a fost prima versificare a Psalmilor într-o limbă naţională, din Biserica Ortodoxă, realizată pentru a încuraja şi înlesni citirea şi înţelegerea Psalmilor. Ea a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare întindere din limba română, având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza poeziei culte române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului românesc.

De asemenea, a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română, atât de necesare preoţilor şi credincioşilor, precum „Dumnezeiasca Liturghie”, „Psaltirea de-nţăles”, care a stat de fapt la baza „Psaltirii în versuri”, cu text paralel în română şi slavonă.

O însemnătate mare pentru literatura noastră veche are monumentala operă cunoscută sub titlul de „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” sau „Proloagele”, tradusă după cărţi greceşti şi slavone, cu scopul de a fi citită şi de a-i sensibiliza pe credincioşi.

Ca şi „Cazania” lui Varlaam, „Proloagele” au stat la temelia prozei literare române.

Mitropolitul Dosoftei a fost un neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său, unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, ctitor al limbajului liturgic prin Liturghierul tradus şi tipărit la Iaşi, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti. Moare în Polonia, în anul 1693.

De vizionat:

https://www.youtube.com/watch?v=6eBhGBpC-JU

Lecția 3. Mitropolitul Antim Ivireanul

(intervalul de predare conform planificării era 30.03-03. 04)

Originar din Iviria (Georgia de azi), a căzut din tinereţe în robia turcilor, care l-au dus la Istanbul. După eliberare, a trăit în preajma Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat numeroase meserii, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. în anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate cunoştinţele şi priceperile sale în slujba poporului român şi a Bisericii sale.

Activitatea cultural-tipografică a început-o de când era simplu monah, apoi a continuat-o ca episcop, la Râmnic. Din anul 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti. în decursul păstoririi sale, a înfiinţat tipografii unde şi-a format şi ucenici tipografi. A tipărit în limba română un număr mare de cărţi religioase şi filosofice atât pentru credincioşii români, cât şi pentru credincioşii ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană.

Prin tipărirea a numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov, Molitfelnic etc), mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii române în toate slujbele bisericii şi de a crea o limbă liturgică românească, folosită în mare parte şi astăzi.

Cartea numită Didahiile este una din operele sale valoroase cu care a îmbogăţit cultura românească, datorită stilului ei literar. Valoarea acestei cărţi i-a adus şi meritul de a fi considerat întemeietorul oratoriei religioase la români. Atât predicile sale elaborate cu o înaltă competenţă, cât şi cărţile scrise pentru zidirea sufletească a credincioşilor, ni-1 înfăţişează pe mitropolitul Antim ca pe un om cu o cultură deosebită.

Alte activităţi Vrednicul mitropolit este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Planurile de ridicare a bisericii au fost întocmite de el.

Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în nevoi. S-a îngrijit cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din anul 1701. A trimis în Transilvania un ucenic al său ca să tipărească la Alba Iulia cărţi pentru folosul sufletesc al ortodocşilor. Le-a trimis scrisori de încurajare, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă. A hirotonit preoţi şi diaconi pentru bisericile lor. Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost un patriot înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai. La 250 de ani după moartea sa mucenicească, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a anulat nedreapta caterisire, iar în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 1-a trecut în rândul sfinţilor.
Pomenirea lui se face în fiecare an, la 27 septembrie.

De vizionat:

https://www.youtube.com/watch?v=9DBKiIXW9II

https://www.youtube.com/watch?v=ySwlv1WtsZM

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură;
Corneliu Muha, Religie-clasa a X-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009.

Evaluarea capitolului.

Copiați pe o foaie de lucru WORD următorul tabel și îl completați cu informații scurte din lecțiile de mai sus: !!! TERMEN 17 mai 2020 !!!

Mitropolitul Varlaam		Mitropolitul Dosoftei		Mitropolitul Antim Ivireanul
Date biografice	Activitate tipografică	Date biografice	Activitate tipografică	Date biografice	Activitate tipografică

ATENȚIE!!! Tabelul s-ar putea să nu-l vizualizați corect

CAPITOLUL: CREȘTINISMUL ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Lecția 1: Superstiția și magia

(intervalul de predare conform planificării era 22-24. 04 și 27-30.04)

Accesați, lecturați, vizionați:

Magia și superstiția din perspectiva ortodoxiei: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-magie-superstitii-false-credinte-69998.html

Superstițiile și creștinismul: https://doxologia.ro/viata-bisericii/catehism/crestinul-superstitiile

Un dialog ,,superstițios” cu Pr. Vasile Ioana: https://www.youtube.com/watch?v=DuDtBQe7X8g

De la vrăjitorie la venerare – Sfîntul Ciprian: https://www.youtube.com/watch?v=PkIYNDPk7vM

Lecția 2: Astrologia și numerologia

(intervalul de predare conform planificării era 04-08.05 și 11-15.05)

Mai jos o să descoperiți un ppt. care vă introduce în această temă.

astrologia_si_numerologia

Accesați, lecturați, vizionați:

https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/despre-horoscop-cutremure-ghicirea-viitorului/despre-astrologie-descifrarea-tainelor-ceresti-79939.html

Evaluarea capitolului: (intervalul de evaluare conform planificării este 18-22.05, când sperăm să ne întoarcem la școală)

Redactați, pe lângă temele menționate mai sus, un text argumentativ în care să evidențiați importanța online-lui în cadrul orelor de religie, raportându-vă la temele/la o temă, din unitatea/capitolul ,,Creștinismul și provocările lumii contemporane”.

!!! TERMEN 25 mai 2020 !!!

CURS RELIGIE ORTODOXĂ – CLASA a IX-a ,,ÎN REGIM DE IZOLARE 9”.

apr.23

CAPITOLUL: ORTODOXIE ȘI CULTURĂ NAȚIONALĂ

***Sarcinile de lucru/temele sunt la finalul fiecărui capitol. Rezolvările mi le trimiteți pe mailul catalinpoenasu@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu la această postare în care atașați documentul cu sarcinile rezolvate, apoi să le printați și să le adăugați portofoliului pe care l-ați întocmit de la începutul anului școlar. Cu siguranță, dacă doriți, munca dumneavoastră va fi notată. Succes!!! Stați în casă și aveți grijă de voi! Sănătate!

Lecția 1. Viața religioasă oglindită în creații populare, în datini și în obiceiuri (intervalul predării conform planificării era: 09-13.03)

Cât de frumoase sunt serile de Crăciun când cetele de colindători bat la uşa fiecăruia pentru a ne vesti Naşterea Domnului! Cât haz stârnesc frumoasele snoave cu vestiţii Păcală şi Tândală! La cât efort trebuie pusă mintea atunci când i se cere să ghicească o ghicitoare buclucaşă! Proverbele pline de înţelesuri nu sunt folosite numai de copii, ci până şi cei maturi le recunosc valoarea şi încărcătura filosofică deosebit de adâncă. Pornind de la aceste adevăruri, marii noştri oameni de cultură nu numai că au fost (şi) culegători de folclor autentic, ci s-au folosit în scrierile lor de o mulţime de motive populare.

Îndemnaţi de idealuri înalte şi de conştiinţa că studierea şi promovarea culturii populare reprezintă o datorie sacră, Iordache Golescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Odobescu, Ion Budai – Deleanu, George Bariţiu şi mulţi alţii, nu numai că au cules şi publicat folclor, dar au întocmit chiar şi studii despre cultura populară românească. De pe aceleaşi considerente, marele nostru poet Vasile Alecsandri s-a angajat, cel dintâi, să publice aceste „comori nepreţuite, frumuseţi originale fără seamăn”. Ele alcătuiesc o avere naţională vrednică dea fi scoasă ca un titlu veşnic de glorie pentru naţiunea română.

Totalitatea formelor de viaţă spirituală, anonimă şi colectivă a unui popor, văzută mai ales în mediul ţărănesc, formează folclorul.

Folclorul românesc e imprimat de pecetea creştină. Poeziile, doinele, baladele, basmele, proverbele, ghicitorile, colindele sunt pline de teologie, dar şi de mitologie, medicină, filosofie şi psihologie. Manifestările noastre folclorice sunt asociate calendarului creştin şi agrar, vieţii liturgice şi învăţăturii Bisericii.

În Postul Crăciunului, în lumea satelor, aveau loc şezătorile. Ele aveau atât un rol practic, dar şi distractiv. Astfel, se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cântau sau se rosteau balade, se învăţau colinde şi uraturi şi se discuta despre buna pregătire a sărbătorilor de iarnă. Ele erau adevărate şcoli de catehizare religioasă.

Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-au pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colindele, sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun, Vifleimul, Irozii, Steaua, jocurile cu măşti şi altele.

Colindatul este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului, prin adevărate mărturisiri de credinţă, prelungiri fireşti ale cântărilor de la strană. „O, ce veste minunată!”, „La Betleem colo-n jos”, „Praznic luminos” sunt colinde ce mărturisesc adevărul despre întruparea şi dumnezeirea lui Hristos, scoţând în evidenţă şi cultul Fecioarei Măria, Născătoarea de Dumnezeu.

Pomul de Crăciun simbolizează pomul din Rai, amintind de păcatul săvârşit de Adam şi Eva.

Baladele şi legendele populare româneşti sunt impregnate de elementul religios, fiind adevărate surse de inspiraţie pentru mulţi scriitori români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Spre exemplu, în „Mioriţa”, creaţie anonimă a geniului din popor, păstorul moldovean aminteşte de Hristos, Care acceptă să moară pentru păcatele noastre. Într-o altă baladă, „Monastirea Argeşului”, prin meşterul Manole (nume care e de fapt o prescurtare a numelui Emanuel) este închipuit Mântuitorul şi Jertfa Sa pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor, iar fântâna sa simbolizează apa Botezului.

Numeroase poezii au fost inspirate de învăţătura creştină. Amintim aici „Rugăciune” a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, „În grădina Ghetsimani”, a poetului creştin Vasile Voiculescu, „Psalmii” lui Tudor Arghezi etc.

Bocetele de la înmormântare, evocări ale vieţii decedatului, strigătele de bucurie de la cununie, rochia albă a miresei, ce simbolizează puritatea, castitatea, sunt alte exemple.

În afară de creaţiile literare, viaţa religioasă a românilor este oglindită şi în sculptură şi iconografie. Se pot da ca exemple: pridvoarele caselor ţărăneşti, împodobite cu sculpturi ce trimit la simbolurile creştine; bisericile de lemn, cu turle ce vor să atingă cerul, să apropie pe oameni de dumnezeire; troiţele, aşezate la răspântii de drumuri, ce amintesc omului să nu-L uite pe Dumnezeu; icoanele, adevărate Biblii pentru cei neştiutori; „Coloana infinitului”, celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi ce simbolizează aspiraţia omului spre transcendent; „Pasărea măiastră”, opera aceluiaşi sculptor poate simboliza rugăciunea.

Dar sunt şi anumite creaţii folclorice pe care Biserica nu le acceptă, pentru că ele contravin învăţăturii de credinţă: superstiţiile, practicile oculte, cele de magie şi vrăjitorie, prezicerile.

Ar trebui să fim conştienţi şi de aceea fericiţi deoarece cultura noastră naţională are drept temelie pe Hristos, Biserica şi credinţa.

Lecția 2: Contribuția Bisericii Ortodoxe la apariția și dezvoltarea învățământului românesc: Veniamin Costachi și Andrei Șaguna(intervalul predării conform planificării era: 16-20.03 și 23-27.03)

Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui Hristos creştinilor li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricui le cere socoteală despre credinţa lor.

În România, până la momentul adoptării „Legii instrucţiunii publice” din 1864, învăţământul s-a desfăşurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii. Primele şcoli şi tipărituri din România au fost lucrarea Bisericii, iar operele artistice reprezentative şi momentele istorice cruciale au pus în evidenţă rolul Bisericii în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor naţionale de ordin spiritual, moral şi cultural. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că “structura noastră sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane”.

Ca Învăţător, Mântuitorul a învăţat pe oameni tot ceea ce trebuie să ştie şi să facă pentru a se mântui, propovăduind învăţătura Sa peste tot locul, în orice timp şi cu orice prilej. Această misiune a învăţării este încredinţată de către Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli şi prin ei tuturor urmaşilor lor până la sfârşitul veacurilor.

Dacă în veacul apostolic încreştinarea se făcea în masă, graţie puterii şi darului Sfinţilor Apostoli, odată cu trecerea timpului şi cu răspândirea creştinismului în lume s-a simţit nevoia unei catehizări sistematice. Ca prim temei al catehizării găsim aprofundarea Simbolului credinţei.

După ce Sfânta Taină a Botezului a început să fie administrată copiilor, instituţia catehumenatului a început să se piardă încetul cu încetul, Biserica îndeplinindu-şi misiunea învăţătorească în alte forme.

Şcolile catehetice apărute între secolele II şi V şi-au însuşit o ţinută ştiinţifică şi o metodă de activitate sistematică în vederea pregătirii unor generaţii de creştini care să poată răspunde la atacurile păgâne.

Din secolul IV, în interiorul Bisericii se organizează monahismul, care va deveni şi o instituţie de cultură şi educaţie religioasă. Mănăstirile devin adevărate focare de spiritualitate şi adevărate centre de educaţie religioasă. Trebuie să specificăm că aceste şcoli mănăstireşti au luat fiinţă atât în Răsărit cât şi în Apus. În aceste şcoli Religia nu era singura materie predată. Se predau şi alte obiecte de învăţământ, însă în spirit religios creştin. În acest fel, întregul învăţământ este aşezat pe temeiuri creştine, modelul acestor şcoli mănăstireşti fiind preluat şi de către şcolile parohiale.

În ţara noastră începuturile învăţământului religios sunt strâns împletite cu cele ale învăţământului în general. Primele şcoli româneşti au fost ctitorite de călugări, învăţământul fiind aproape în întregime religios, făcându-se după cărţile de slujbă. Însăşi trecerea la cartea laică se înfăptuieşte sub supravegherea Bisericii.

MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei și Sucevei (1768-1846)

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.

De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul 1788 este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.

În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani.

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.

La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.

În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, primul seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase mănăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar.

În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi. Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.

Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, făcute de el şi de „dascălii” de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi istorică.

Şcoli înfiinţate de către Mitropolitul Veniamin Costachi:

Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului l-a îndemnat să înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:

– Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803;

– Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;

– Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805;

– Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în anul 1828;

– Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;

– Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;

– Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;

– Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.

Concepţia lui Veniamin Costachi despre folosul învăţăturii:

-„Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât necuvântătoarele vietăţi”.

-“ Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire”.

Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873)

S-a născut în anul 1808, în Miscolt, Ungaria, având la naştere numele de botez Anastasie. A fost numit la data de 27 iunie 1846 vicar general (locţiitor al episcopului) al eparhiei vacante a Sibiului.

S-a adresat prin numeroase memorii Curţii din Viena, (unde stă şi insistă timp de şapte luni), prin care se cerea ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ şi reînfiinţarea vechii Mitropolii proprii pentru românii ortodocşi.

La data de 24 decembrie 1864, se aprobă reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca mitropolit.

Încă din anul 1850 s-a hotărât ca preoţii să funcţioneze ca directori şcolari. Şcolile erau organizate şi întreţinute de Biserică. Preoţii parohiei erau directori, iar protopopii, inspectori şcolari. Profesorii erau pregătiţi, fie în Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Braşov, ambele înfiinţate şi întreţinute de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.

Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania, episcopul Andrei Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu. Sub îngrijirea episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti, dintre care se pot aminti:
– Elementele dreptului canonic (1854); – Kiriacodromionul (1855); – Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (1860), în două volume; – Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul şi Triodul. – Apoi cele douăsprezece Mineie (1853-1856), „după originalul îndreptat al Preasfinţitului episcop al Argeşului, Kir Iosif”; Biblia ilustrată (1856-1858), „după originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria” şi altele.

Numai la un an de la înfiinţarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5.000 de Catehisme, 5.000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de cărţi despre Datoriile supuşilor şi 1.500 Apostoli.

Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înfiinţat în Sibiu un Institut Teologic şi Pedagogic cu durata de unu până la trei ani, pentru formarea de preoţi buni, acordând celor săraci şi iubitori de învăţătură ajutoare, burse şi cărţi gratuite. S-a îngrijit de soarta elevilor lipsiţi de mijloace materiale, acordând burse din veniturile proprii, fie prin fundaţiile pe care le-a înfiinţat în acest sens: “FUNDAŢIA GOJDU”-înfiinţată la îndemnul său.

În 1852, Şaguna a cerut ca fiecare parohie să îşi ridice un edificiu şcolar, iar ca manuale, puteau fi utilizate doar cele care erau editate în tipografia de la Sibiu. Se cunosc un număr de 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Şaguna (abecedare, catehisme, bucoavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geografie, pentru şcolile săteşti – parohiale, pentru gimnazii şi mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu).

La sfârşitul arhipăstoririi sale, erau în eparhie 800 de şcoli, dintre care cel puţin jumătate au fost înfiinţate la iniţiativa sa. La şcolile primare confesionale predarea se făcea în limba română. În ele se învăţau, atât cunoştinţele religioase, cât şi cele de cultură generală.

În 1870 a rânduit ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru “neştiutorii de carte”.

Prin aceste trei mijloace – prin preoţi vrednici şi biserici, prin şcoli confesionale şi prin cărţi tipărite în grai românesc – mitropolitul Andrei Şaguna a întărit peste Carpaţi unitatea credinţei ortodoxe, unitatea etnică naţională şi unitatea de gândire şi acţiune, împotriva atâtor influenţe străine.

Pentru toate aceste merite duhovnicești și culturale, a fost canonizat în data de 29 octombrie 2011 ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, fiind prăznuit în fiecare an la data de 30 noiembrie.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură,
Corneliu Muha, Religie Clasa a IX-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2009.

ATENȚIE !!! Evaluarea unității ,,Ortodoxie și cultură națională” (intervalul evaluării conform planificării era: 30.03-03.04)

Realizați pentru portofoliul dumneavoastră următoarele teme:

!!! TERMEN 10 mai 2020 !!!

Prezentați în scris un obicei popular pascal din zona în care locuiți dumneavoastră.
Copiați pe o altă foaie și completați următorul tabel cu informații selectate din Lecția nr. 2.

Mitropolitul Veniamin Costachi		Mitropolitul Andrei Șaguna
Date biografice	Școli înființate	Date biografice	Școli înființate

***Tabelul nu se poate observa în postare!!!

Temele acestea două mi le trimiteți pe mailul catalinpoenasu@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu la această postare în care atașați documentul cu sarcinile rezolvate, apoi să le printați și să le adăugați portofoliului pe care l-ați întocmit de la începutul anului școlar.. Cu siguranță, dacă doriți, munca dumneavoastră va fi notată. Succes !!!

CAPITOLUL: CREȘTINISMUL ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Lecția 1. Muzica în viața tinerilor (intervalul predării conform planificării este: 22-24.04)

Muzica a influenţat de la începutul omenirii sufletul şi mintea, cu repercusiuni pozitive sau negative, după caz. De aceea, e foarte important ce fel de muzică alegem să ascultăm. Creştinul trebuie să aleagă muzica aceasta care îl influenţează pozitiv, care îi creează linişte sufletească, pace, care să-l odihnească şi să-l încarce pozitiv, nu să-l obosească. Iată cum îi sfătuia Sfântul Ioan de Kronstadt pe tineri în legătură cu muzica pe care aleg să o asculte: „Să nu vă lăsaţi atraşi de sunetul plăcut al unui instrument sau al unei voci, să fiţi atenţi ce urmări au acestea asupra sufletului vostru. Dacă sunetele aduc linişte în suflet şi sentimente curate, dumnezeieşti, atunci vă puteţi hrăni sufletele ascultându-le. Dacă însă sunetele nasc dorinţe trupeşti, îndepărtaţi-le cu totul şi să nu mai ascultaţi o asemenea muzică“. Observăm aici o sinteză a tuturor criteriilor după care trebuie să ne alegem muzica.

Muzica este ambivalentă, are două feţe: ea poate să ne pună în comuniune cu Dumnezeu, dar poate şi să rupă această comuniune.

Iată şi câteva criterii de alegere a muzicii, pentru ca aceasta să ne favorizeze liniştirea sufletească, pacea lăuntrică, starea de bine.

Un prim criteriu ar fi cel al mesajului pe care îl transmite muzica – şi mă refer aici la muzica cu text. Bineînţeles că ar fi de preferat să ascultăm muzica ce conţine un mesaj creştin/moral – muzica religioasă, cu temă creştin-ortodoxă, cu cele două variante: muzică psaltică şi muzica corală sau muzica pe mai multe voci și nu numai.

Dar muzica pe care o alege un creştin poate avea şi un mesaj laic, care să nu se îndepărteze însă prea mult de trăirea lui creştinească/morală, mesaje care descriu creaţia lui Dumnezeu, frumuseţea naturii, sau cele care descriu pe om şi viaţa acestuia, atât cu bucuriile lui, cât şi cu momentele de tristeţe, dar nu o tristeţe descurajatoare, ci una care transmite nădejdea salvatoare, care vorbesc despre obiceiurile bune ale românilor etc.

Un alt criteriu este cel muzical propriu-zis, conturul melodico-ritmic al cântării, pentru că şi acesta influenţează echilibrul sau dezechilibrul nostru sufletesc. O muzică bună de ascultat trebuie să se caracterizeze printr-un echilibru al elementelor de limbaj muzical – mă refer la intonaţia propriu-zisă, la intervale, la ritm, la armonie, polifonie ş.a. Să căutăm muzica, acompaniamentul muzical care ne induce bucuria curată, buna dispoziţie, care ne îndeamnă să fim buni, evitând discursurile muzicale care provoacă tulburare sufletului sau frenezie trupului.

Un alt criteriu se referă la locul şi momentul unde se ascultă muzica. Biserica este prin excelenţă locul unde ascultăm muzica folositoare sufletului şi trupului. Muzica religioasă o putem asculta însă şi acasă, în maşină, la locul de muncă. Muzica laică ,,bună” se poate asculta și în alte locații, cum ar fi săli de spectacole, filarmonici, atenee etc.

Un ultim criteriu la care vreau să mă refer este dat de substratul psihologic şi spiritual, de cultura muzicală a fiecăruia – îmi place sau nu îmi place, mă regăsesc sau nu mă regăsesc într-un gen sau altul de muzică. Acest criteriu însă nu are un caracter absolut, ci unul subiectiv, de aceea este important să le avem în vedere în primul rând pe cele enumerate mai sus.

(Text de Pr. Ionuţ Gabriel Nastasă, asistent suplinitor la disciplina Muzică bisericească şi Ritual din cadrul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi)

Pentru mai multe informații, puteți accesa: https://prezi.com/xowmpmw-alnj/muzica-in-viata-tinerilor/

Concluzii:

Muzica este:

Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră.

Arta care exprimă sentimente, idei, atitudini, stări psihice în imagini artistice sonore.

Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei.

Arta de a combina sonurile gamei într-un mod plăcut auzului.

Funcțiile muzicii

Efecte anatomo-fiziologice

Funcția hedonica

Funcția psihologica

Funcția terapeutica (Meloterapia-musicoterapia)

Funcția religioasa

Funcția cognitiva, gnoseologica

Funcția comunicativa

Funcția axiologica – culturala

Funcția euristica

Funcția estetica

Funcția educativa

Funcția sociala

Funcția catharctica

Funcția intelectuala

Lecția 2. Pericolul drogurilor (intervalul predării conform planificării este: 27-30.04)

Conceptul celor șase dimensiuni ale sanatatii integreaza variate componente ale vietii intr-un intreg complet plin de semnificatii.

Dimensiunea Fizică:constand din buna functionare a aparatelor, organelor, tesuturilor si celulelor individual si in ansamblu.
Dimensiunea Emotională:Emotiile sunt sentimente intense acompaniate de reactii fizice. Multe dintre comportamentele noastre sunt motivate de emotiile noastre. O sanatate emotionala slaba poate afecta capacitatea noastra de a ne concentra asupra problemelor cu care suntem confruntati si puterea de a gasi solutii pentru a le rezolva. Se masoara prin coeficientul emotional(EQ).
Dimnesiunea Intelectuală:Consta in abilitatea de a reactiona la informatii si a ne reaminti informatiile pertinente. Ea poate fi masurata prin testele de inteligenta (IQ), fiind obiectiva si analitica. O buna sanatate intelectuala ne permite sa rezolvam problemele care ar putea provoca perturbari emotionale sau sociale.
Dimensiunea Volitivă:Capacitatea de a lua usor decizii, cu apicabilitate rapida si cu rezultate eficiente pe termen lung, care sa puna in actiune resursele necesare in vederea atingerii scopului dorit. Se masoara prin coeficientul de intrare in actiune (AQ).
Dimensiunea Socială:Omul este o creatura sociala si calitatea vietii noastre depinde de calitatea relatiilor interpersonale. Lucrurile pe care le facem si modul in care ne simtim fizic sunt influentate foarte mult de factorii sociali. Asa cum mushii putenici sunt importanti pentru sanatatea fizica, in acelasi fel abilitatile sociale (cum ar fi eficienta comunicarii cu ceilalti) sunt importante pentru sanatatea sociala.
Dimensiunea Spirituală:Dimensiunea spirituala sau morala ne ajuta sa distingem binele de rau si astfel asigura baza determinarii valorilor si eticii. Prin dimensiunea spirituala recunoastem faptul ca a trai inseamna a ne schimba si ea ne ofera directia, scopul si resursele schimbarilor. Fara o dimensiune spirituala schimbarile vor fi mai degraba haotice si regresive, pe cand in prezenta sanatatii spirituale schimbarile vor fi ordonate si progresive.

Toate aceste dimensiuni sunt afectate de consumul de droguri.

ATENȚIE: Pentru un punct de vedere oferit de creștinismul-ortodox, privind consumul de droguri puteți accesa link-ul următor: https://www.crestinortodox.ro/religie/biserica-flagelul-drogurilor-69617.html

Lecția 3. Tinerii şi mass-media (intervalul predării conform planificării este: 04-08.05)

Rolul mass-mediei nu este deloc unul neglijabil în ceea ce priveşte formarea şi educarea tinerilor. Fiecare tânăr citeşte ziare, ascultă la radio sau urmăreşte emisiunile T.V. Internetul este o altă sursă de informare care, chiar dacă este cu mult mai tânără decât cele enumerate mai sus, tinde să le înghită. La vârsta tinereţii, setea de cunoaştere e enormă şi ea trebuie cumva saturată. Instrumentele de informare pot fi folosite atât în scop constructiv, cât şi distructiv. Scopul constructiv este, din păcate, din ce în ce mai puţin folosit din cauză că nu este dătător de senzaţii prea tari, iar emisiunile educative nu arată întotdeauna cine ştie ce lucruri interesante. Dimpotrivă, scopul dublu distructiv – pentru trup şi, mai ales, pentru suflet – este foarte folosit. Mântuitorul spune foarte clar: Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. (Mt. 6, 22-23)

Realităţile prezentate în mass-media pot avea un impact cu consecinţe majore în conştiinţa şi comportamentul oamenilor, în general, al copiilor şi tinerilor, în special, întrucât ei formează categoria socială cea mai uşor de cucerit, căci tinerilor li se formează tipare de gândire şi de comportament adaptate la o etică fără constrângeri şi prejudecăţi. Ei găsesc în personajele mediatízate modele pe care vor să le copie şi să le urmeze.

În perioada şcolară, elevul trebuie să facă faţă valului de violenţă şi modalităţilor de sfidare a legii, oferite permanent de filmele şi emisiunile diferitelor televiziuni, ce se întrec în a le prezenta, făcându-1 insensibil la suferinţa şi exploatarea umană, astfel încât şi cele mai oribile evenimente pot fi acceptate ca parte a „distracţiei” zilnice din faţa micului ecran. Astăzi, nici presa, nici televiziunea, nici radioul, nici cinematograful nu mai garantează, prin ceea ce emit, formarea convingerilor şi judecăţilor morale care să determine o conduită umană sănătoasă şi ordinea în viaţa personală, familială şi socială.

Informaţia parvenită prin aceste canale trebuie filtrată, deoarece nu este întotdeauna veridică. Atenţia cuvenită va ajuta să delimităm binele de rău, originalul de neoriginal, realul de imaginar etc. Din nefericire, unii tineri au o slabă capacitate de triere, de ierarhizare a valorilor, intereselor şi aspiraţiilor. Sunt unii care consideră că afişarea expresă a goliciunii trupeşti reprezintă o exprimare a libertăţii omului. Dar aceasta concepţie este greşită. Ceea ce ar trebui sa înţelegem este faptul ca prin acest mod se încalcă, se bate joc de demnitatea umană.

Ca alternative la situaţia dată, trebuie să găsim valorile eterne care leagă între ele tradiţionalele instituţii educative: familia, Biserica, şcoala, în vederea cooperării lor, astfel încât să se poată face faţă la noile conjuncturi sociale şi să se ofere o instruire care să dea caractere morale demne de a fi respectate, preţuind ideea drepturilor şi a libertăţilor, dar mai ales cea a îndatoririlor fundamentale din legea morală creştină.

De aceea, în familie, părinţii trebuie să canalizeze impulsul şi voinţa rebelă a copilului, de la cea mai fragedă vârstă, prin rugăciune, ascultare şi abstinenţă raţională, spre o conduită morală bazată pe dragoste, bunătate, milă, blândeţe, toleranţă. Ei sunt cei care vor selecta cu multă atenţie programele şi publicaţiile urmărite de copii.

Nu degeaba Sfinţii Părinţi sfătuiesc pe oameni – în general – şi pe tineri, în special – să-şi păzească ochii de vederile păcătoase, de imaginile care pot stârni patimile cele trupeşti. Şi acestea sunt din belşug. De aceea, în cazul mass-mediei, trebuie să opereze foarte eficace selectivitatea. Să ajungem să discernem – spre binele nostru – ce este bun şi educativ, de ceea ce este rău şi distructiv. Pentru că excesul de informaţie nu face altceva decât să ne oblige să nu ni se mai pară ceea ce urmărim ca rău, ci ca ceva normal şi chiar necesar (de exemplu crimele, hoţiile sau distracţiile foarte ruşinoase). In felul acesta, vom ajunge robi ai ecranelor, ne vom crea lumea noastră, iluzorie, din care nu vom mai dori să „evadăm”.

Mântuitorul Hristos spune în Sfânta Evanghelie că nimeni nu poate sluji la doi domni. Să fim noi stăpânii informaţiei şi a ceea ce ni se oferă şi nu ea să ne stăpânească. Doar în felul acesta vom arăta că suntem creştini, nu numai cu numele, ci şi cu fapta. în felul acesta, vom arăta că, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem fi mai puternici decât orice super erou al filmelor T.V., nelăsându-ne biruiţi de slăbiciunile noastre sau de cei aflaţi în spatele mass-mediei. Şi, nu în ultimul rând, alegând doar ceea ce este folositor sufletului, vom fi plăcuţi lui Dumnezeu cu Care, mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni faţă în faţă. La această întâlnire, toate mizeriile morale pe care le-am acumulat prin mass-media se vor preface în judecători ai noştri, care ne vor condamna veşnic, mizerii morale care până ieri ne îndemnau mieros să ne mai îndulcim puţin din frumuseţile păcătoase ale acestei lumi.

Poate ne întrebăm: „cum putem discerne ce este bun şi ce nu?” Răspunsul e simplu: citind din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale Sfintei Scripturi care ne învaţă să fim nişte oameni curaţi sufleteşte, responsabili, demni, vrednici a auzi la Judecata de Apoi cuvintele blânde a lui Hristos: veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34); ascultând sfaturile părinţilor; ţinând legătura cu părintele duhovnic etc.

Despre publicitate:

Unul dintre aspectele majore ale mass-mediei îl formează „bombardarea” continuă cu reclame. De multe ori mesajul promovat de reclame este corect, însă există numeroase cazuri când acestea se folosesc de slăbiciunea umană, apelând la la emoţiile sau slăbiciunile oamenilor, întrucât producătorului, care depinde de vinderea produsului său, nu-i pasă dacă reclama ţine cont de normele morale sau nu.

Creştinii trebuie să se raporteze întotdeauna la valorile morale şi de aceea trebuie să treacă mesajul reclamei prin filtrul promovat de acestea. De exemplu, nici un produs nu-ţi garantează dobândirea fericirii (căci aceasta vine de la Dumnezeu), după cum nici o persoană care dobândeşte un produs nu trebuie să stârnească gelozia, invidia sau mânia celor din jurul ei.

Există reclame, printre reclame. Uneori, acestea sunt în beneficiul consumatorului, întrucât el este informat corect asupra calităţii unui produs, alteori, reclamele încalcă codul etic al lor.

Lecția 4: Tinerii și viața intimă (intervalul predării conform planificării este: 11-15.05)

Omul posedă o seamă de instincte între care se află şi cel sexual, care este unul dintre cele mai puternice. În forma în care se prezintă astăzi, acest instinct există de după căderea lui Adam şi a Evei din Rai. Câtă vreme ei se aflau acolo, instinctul de reproducere nu se manifesta astfel. Sfânta Scriptură spune că: erau amândoi goi, şi Adam şi femeia lui, şi nu se ruşinau (Fac. 2, 25). Aşadar, goliciunea nu le provoca starea pe care o provoacă astăzi vederea unei asemenea persoane. Sfinţii Părinţi spun chiar că, dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ei s-ar fi înmulţit altfel.

Deci, unul din cele mai puternice instincte este cel sexual şi el se manifestă, în special, la tinereţe. Şi este normal. Probabil anormalitatea ar surveni în clipa în care el nu s-ar manifesta.

Ca multe alte lucruri pe care Dumnezeu le-a sădit spre a fi folosite cu un anumit scop şi omul le-a pervertit, nici acest instinct nu a scăpat nealterat. Spre deosebire de alte porniri ale omului, acesta comportă două laturi: latura crucii – creşterea copiilor care se nasc şi latura plăcerii. Marea majoritate a oamenilor aleg numai a doua latură. Şi aceasta nu se întâmplă de azi de ieri. Şi în Sfânta Scriptură avem astfel de exemple (Fac. 38, 8-10; Istoria Suzanei).

Astăzi observăm o exacerbare a sexualităţii, o „nouă viziune” asupra relaţiilor trupeşti, pe care Biserica o numește desfrânare.

Astăzi, când pornografia se întâlneşte la tot pasul, când posibilitatea de a păcătui este înlesnită foarte mult, când viaţa religioasă autentică este privită ca o formă de nebunie, când anturajul are un mare rol în formarea personalităţii, când modelele de viaţă ale tinerilor nu mai sunt oamenii virtuoşi, asistăm la o creştere, în rândul tinerilor, a desfrânării, odată cu scăderea vârstei începerii vieţii sexuale.

Cel stăpânit de această patimă îşi pierde simţul pudorii, îşi istoveşte forţele fizice şi psihice, atrăgând cu sine o îmbătrânire prematură, atât fizică cât şi psihică. Desfrânatul devine un egoist, un rob al trupului şi al plăcerilor, el văzând în persoana de lângă el o cetate care trebuie cucerită prin orice mijloace.

Biserica respinge desfrânarea, căci este unul dintre cele mai mari păcate, care îndepărtează pe om de Dumnezeu: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14), enunţă categoric una din cele zece porunci. În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase îndemnuri de a ne feri de patima desfrânării, ca una ce ne depărtează de împărăţia lui Dumnezeu.

În creştinism, trupul este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), fiind de mare valoare. El participă la lucrarea sufletului în vederea mântuirii. Fiind o parte a firii umane, şi trupul e destinat mântuirii. De aceea, noi nu avem voie să-l folosim ca un instrument de plăcere, ci doar în vederea mântuirii. Aşadar, el trebuie disciplinat, trebuie condus de către suflet, trebuie spiritualizat, şi nu invers.

Pentru ca tinerii să fie informaţi privind cu cauzele şi urmările acestei spețe, este nevoie ca în şcoală, dar mai ales în familie, să se facă educaţie sexuală. Biserica nu o respinge, dar felul în care se practică ea astăzi este greşit. Educaţia sexuală nu trebuie să meargă pe linia unei instrucţiuni pro sex, ci pe înţelegerea sensului profund al sexualităţii. Biserica dezaprobă „iniţierea” sexuală, încurajarea desfrâului, a practicilor sexuale care zdruncină cu putere viaţa spirituală a omului, ameninţându-i mântuirea. O educaţie sexuală creştină trebuie să pună accent pe castitatea premaritală, pe respectul pentru persoana celuilalt, pe disciplinarea instinctelor, pe încurajarea abstinenţei şi fidelităţii în căsătorie.

Din păcate, fecioria este foarte puţin înţeleasă şi respectată în zilele noastre. Experienţa milenară a Bisericii a arătat că ea nu numai că nu dăunează sănătăţii sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă: creşte atât rezistenţa fizică, cât şi lungimea vieţii, sporeşte sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească.

Dumnezeu a sădit în firea fiecăruia sentimentul că actul intim e un lucru ce se face numai în relaţia de cuplu stabilă a căsătoriei, atunci când cei doi sunt un trup, după cuvântul Sfântului Pavel, care spune: De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 31-32).

Însă şi în cadrul căsătoriei, sexualitatea trebuie să funcţioneze între anumiţi parametri. Căsătoria presupune: respectarea fidelităţii conjugale, condiţie importantă, fără de care se zdruncină şi se pierde iubirea şi respectul dintre soţi, datoria de a naşte copii, dar şi asceza, privită din acest unghi.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură,
Corneliu Muha, Religie Clasa a IX-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2009.
Link-urile inserate în curs.

ATENȚIE !!! Evaluarea unității ,,Creștinismul și provocările lumii contemporane” (intervalul evaluării conform planificării este: 18.05-22.05, CÂND SPERĂM SĂ AJUNGEM LA ȘCOALĂ)

Realizați pentru portofoliul dumneavoastră următoarele teme:

!!! TERMEN 25 mai 2020 !!!

Prezentați, din punctul dumneavoastră de vedere, rolul educativ al muzicii.
Prezentați, pe o fișă distinctă, mijloace de combatere a consumului de stupefiante/droguri.
Argumentați, respectând structura textului argumentativ, necesitatea utilizării internetului și online-ului, în scop educativ.

Temele acestea trei mi le trimiteți pe mailul catalinpoenasu@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu la această postare în care atașați documentul cu sarcinile rezolvate, apoi să le printați și să le adăugați portofoliului pe care l-ați întocmit de la începutul anului școlar.. Cu siguranță, dacă doriți, munca dumneavoastră va fi notată. Succes !!!

Primăvara caffe

mart.7

Coboară primăvara în cetate 9eqa6vvn99tpa4ir7kmz

Nebuna râde și-nverzește tot

Natura e supusă la complot

Iar inimile ne sunt despicate

Atâta verde după dânsa poartă

Aicea pe meleaguri pământești

De unde vii, din astrele cerești

Că ochii mei din iarnă tot te cată

Și vine cu convoiul înfloririi

Iar pietrele scrâșnesc din nou din dinți

I-o slujbă a sfințiților părinți

Ce cântă strașnic imnul nemuririi

Neobosită de călătorie

Își poartă pașii prin odaia mea

Aș mai ruga-o un minut să stea

Dar vrea s-ajungă în bucătărie

La o cafea ne povestim trecutul

Și mai sorbim amărăciuni ce-au fost

În viață toate încă au un rost

Și-mi încălzește fruntea cu sărutul

Iar ochii îi închid ca să nu piară

Această dimineața ca-n povești

Mă bucur că de veacuri tu trăiești

Și ai fost botezată primăvară

Credința-n anotimp

feb.28

Și vine primăvara flori_de_primavara_poze_ghiocei-802520

Iar ochii ne sunt verzi

Arcușul și vioara

Ne țin de-a pururi treji

Ne cântă în concerte

O simfonie nouă

Iar notele-s incerte

Și-n inimi ne mai plouă

Cad picături zbătute

Și inima renaște

Dar vor să ne sărute

Luminile de Paște

Această înviere

Ne prinde, nu ne lasă

I-o pururi înfiere

Ce dorul o apasă

Ne strânge și-nflorește

În sfânta dimineață

El moare și trăiește

Îi dor și lui de viață

Iar cântul ce trezește

Armura pământească

I-o iarbă care crește

Și vrea ca să domnească

Și peste ceruri zboară

Iarăși, din nou cocorii

E pentru prima oară

Când ne vin migratorii

Iar noi zâmbind întruna

Pe chip, melancolia

Dragă e primăvara

C-aduce păpădia

Aceasta ne învață

Că viața e ușoară

De știi să zbori ca fulgul

Și crezi în primăvară

Atât de viu

feb.12

De ce îmi este dor tu n-ai să știi vreodată gethumb

Că ai plecat atunci când nu era să pleci

Iar din anotimpul care venea îndată

Tu ai furat să-mi dai doar țurțurii cei reci

În somn mi s-a ivit ușor o adiere

Asemeni unei palme ea m-a pălmuit

N-am știut cât doare o astfel de durere

Eu n-am crezut că-n vise poți să fii rănit

Iarna e târzie și nu-și mai cerne fulgii

Eu mă voi topi și voi pleca-n avaluri

Numai primăvara ascultă glasul rugii

Dar nu-i prea târziu să cred în idealuri

Iar de-ți va fi sete, te rog să cați izvorul

Care potolește setea pe vecie

Când vei pleca fruntea, în el să îți vezi dorul

Ce-a murit cândva, dar azi e apă vie

Glăsuiri

feb.11

Departe ești cu cine să vorbesc img00087-20090823-1249

Te rog primește-mi glasul către seară

E-asemeni ca arcușul de vioară

Te mângâie și-ți spune te iubesc

Și mut cum e să știi că e al meu

De l-ai uitat te rog ascultă-l iară

A înghețat e tare frig afară

Umanul lui nu are chip de zeu

Primește-l în odaia ta de lut

Pe care El Divinul ți-a croit-o

Ascultă-l către seara tu iubito

Ți-l dăruiesc ca ultimul sărut.

Absent

feb.2

Tu ești iubirea care mă trezește crin-inflorit

În fiecare dimineață mai umil

Cu tine tot smeritul înflorește

În ale tale brațe eu alerg subtil

Îmi coși din zori o mantie cerească

Să mă acopere aicea pe pământ

Din ochii tăi mai poate să mai crească

Un crin pe care eu ți-l dau ca legământ

Te rog primește-l și-l așează-n vază

Iar dacă voi lipsi la el tu să privești

Va sta cu tine până la amiază

Și despre mine poți să-i povestești.

Și îngeri am …

ian.28

În fiecare seară coboară către mine timthumb

Să îmi vegheze somnul cel inundat de alb

Un înger ce-n aripi te ascunde pe tine

El vine și îmi ține în ierni obrazul cald

Ca un copil cuminte se așează pe pernă

Și-ar asculta povestea pe care eu o știu

Iar noaptea ce se lasă ne învelește-n beznă

Nu este timp de basme că afară-i târziu

El îmi aduce-n casă o liniște dorită

Iar glasul lui celest ascunde armonia

Divinul știe bine că viața mi-i sortită

Din cer să-mi cadă îngeri să simt eu bucuria

Iar către dimineață se înalță în ceruri

Și îmi lasă pe pernă o pană, dar nu știu

De se va-ntoarce iar l-alint în mii de feluri

Și-n fiecare seară o poezie-i scriu.

Blogul lui Cătălin Tecuceanul

Arhive pe autori: Catalin Poenasu

CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a XII-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 12

CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a XI-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 11

CURS RELIGIE ORTODOXĂ-CLASA a X-a – ÎN REGIM DE IZOLARE 10

CURS RELIGIE ORTODOXĂ – CLASA a IX-a ,,ÎN REGIM DE IZOLARE 9”.

Primăvara caffe

Credința-n anotimp

Atât de viu

Glăsuiri

Absent

Și îngeri am …