În lumea plină de-atâtea erori 
Aștept nu nerăbdare mărțișorul
De-un an îl vreau să îmi aline dorul
Parfumul din buchetele de flori
Petala să îmi fie o oglindă
Chipul să-l văd în ea zâmbind mereu
Mi-e dor de Grădinarul Dumnezeu
Ce florile îmi aducea în tindă
Acuma când răsare-o primăvară
Iar anotimpul se îmbracă-n culori
Te rog să-mi dăruiești, atâta, flori
Nu cred că e așa mare povară
Și ziua mea a fost
La fel și ziua ta
Oare mai are rost
Să vin în calea ta ?
Pășesc cu greu prin ani
Iar fără tine-i greu
Nu vreau să fim dușmani
Martor e Dumnezeu
Un înger să îmi dea
Din tot ce e al Său
S-aducă vocea ta
Mi-e dor de glasul tău
Să-mi spună că iubești
La fel ca ieri și azi
Să poți să mai trăiești
În ochii mei cei calzi
Prin ei să vezi și tu
Pieptul, inima mea
Nu cred că e altu’
Iubindu-te așa
Nebun și fără glas
Uitând de jalea mea
Aștept încă un ceas
De vrei toată viața
Să vii la mine-n braț
Să te cuprind în zbor
Că vreau să te înalț
Deasupra norilor
Iar cu un nor și-o stea
Nunta să o croim
Și roua o vom bea
Nemuritori să fim
Iar din acel înalt
Unde-s doar luceferi
Vom fi ca un cobalt
Mai tari și tot mai teferi
Dar poate că-i un vis
Ce-l port la mine-n gând
Nu cred că e abis
Că nu mai pot să plâng
Și-n tot acest răstimp
De când tu ai plecat
Să știi iubita mea
Că ploi au sângerat
Roșind grădina mea
În care ne plimbam
Cu dalbe sărutări
Ne și îmbrățișam
Și uite că a fost
Să n-ajungem cărunți
Dar în această zi
Să îmi trăiești ani mulți
Și cu acest blestem
O viață să trăiesc
Pe el să scrijelesc
Mulți ani și te iubesc !!!
Eram, nu mai suntem acum
Două verbe trecute prin mine
Spulberând prezentul spre tine
Regretându-ți plecare postum
Nu vreau și nu pot să mai tac
Vântul îi ține durerii ison
Urlând amândoi la unison
Te cat’, neștiind ce să fac
Ai vrut, ți-ai dorit ca să pleci
Te-aș fi ținut cu mine o viață
Singurătatea este o ceață
Nu ți-aș dori să o încerci
Așa orbit de negură
Accept blestemul dat
De Cel se sus
De ce ai plecat ?
De ce te-ai tot dus ?
În neiubirea obscură…
De aș grăi în limbile din acest pământ
Sau în vreo limbă vorbită sus de îngeri
Iar dragoste nu am, ajuns-am un om frânt
Aramă sunătoare, chimval numai de plângeri
De-aș ști să proorocesc, taine să dau de veste
Știință de-aș avea și bobul de credință
Puterea-mi ar muta munții cu tot cu creste
Dragostea n-o am, sunt rupt de-a mea ființă
Și avuția mea, de-aș da-o la sărace
Iar trupul sfârtecat l-aș da să fie ars
Eu dragostea n-o am, ea nu mă lasă-n pace
Mă urmărește veșnic la fiecare pas
Ea rabdă îndelung, ea-i binevoitoare
Nu știe pizmuirea ce domnește-n omul
Lauda-i străină, că e ucigătoare
Trufia n-o cunoaște, smerit îi este somnul
Ea-i cuviincioasă, se poartă-n cuviință
Nu cată ale sale și stinge mânia
Răul nu-l gândește, cei buni îi sunt dorința
În infinitul ei mai afli armonia
Urăște nedreptatea, adevăru-i frate
Suferă de toate în marea-i ogradă
Ea toate le crede, dar vrea să vadă fapte
Nădăjduiește-n toate, și-n sărăcie rabdă.
Și-n acest univers în care tot se moare
Cu toții alergăm, să primim o plată
Iar în acest infern de mare disperare
Dragostea … să știți … nu cade niciodată.
Blogul lui Cătălin Tecuceanul 